Maria Elisabeta Boamfă

Continui ideea lansată de Oana cu cele cinci povestiri de Crăciun şi vă propun alte trei tiltluri a căror lectură ne poate aduce, cu prisosinţă, magia Crăciunului, bucurie, speranţă şi conştientizarea datoriei de a rămâne umani - Gaspar, Melhior&Baltazar de Michel Tournier, Înainte de tăcere de Ernesto Sabato şi Regele-cerşetor şi secretul fericirii de Joel ben Izzy.

Aş putea povesti ore întregi despre aceste cărţi, care sunt, cel puțin pentru mine, din categoria acelora la care revenim mereu, dar sunt conştientă că nu ar fi un demers tocmai potrivit, aşa că prefer să vă ofer câteva mostre de text, care fie să îi convingă pe cei care nu au avut până acum prilejul să le întâlnească, fie să însemne o plăcută reîntâlnire pentru cei care au încercat deja bucuria acestor lecturi.

Michel Tournier – Gaspar, Melhior și Balthazar

Tournier pleacă de la textul biblic despre cei trei magi şi brodează o ficţiune originală, pornind de la poveștile biblice.V-aţi întrebat vreodată cine erau de fapt cei trei magi, cum erau ei înainte de călătoria spre Betleem şi cum a fost drumul lor? Ştiaţi că a fost şi un al patrulea mag care nu a ajuns la timp? V-aţi întrebat/imaginat ce au simţit şi gândit animalele din iesle care au fost martore naşterii pruncului Iisus? Pe toate acestea Tournier le-a imaginat într-o manieră încântătoare şi inconfundabilă.

„Nu vă lăsaţi induşi în eroare de culoarea mea albă, spune măgarul. Odinioară eram negru ca pana corbului. Aveam doar o stea albă în frunte, o stea, semn evident al predestinării mele. Astăzi steaua e tot acolo, dar nu se mai vede, pentru că am albit. (…) Astfel, vârsta mea înaintată mi-a dăruit în întregime culoarea stelei mele din frunte şi văd în aceasta un semn, pecetea unei anume binecuvântări.(…) Mi se spune Kadi Şui. Nume care merită o explicaţie. De când eram abia un măgăruş, stăpânii mei n-au putut rămâne nepăsători la înfăţişarea plină de înţelepciune care mă deosebea de ceilalţi măgari. Era ceva grav şi subtil în privirea mea care impresiona. De aici vine numele meu de Kadi, şi oricine ştie că la noi un cadiu este judecător şi preot totodată, un om care se recomandă, aşadar, de două ori ca înţelept. Dar, bineînţeles, nu eram totuşi decât un măgăruş, cel mai amărât şi mai batjocorit dintre toate animalele, şi nu-mi puteau da numele de Kadi, fară a-l diminua prin alt nume ridicol. Mi s-a pus deci Şui, ceea ce înseamna cam trăsnit, vrednic de dispreţ, care nu merită să fie luat în seamă. Kadi Şui, înţeleptul-trăsnit, căruia stăpânii îi spuneau când Kadi, dar mai adesea Şui, după cum avea chef.” (pag. 161-162)

„Când m-am trezit, am simţit că ceva se petrecuse, nu doar în adăpostul nostru, dar pretutindeni am putea spune, chiar în cer, din care, prin acoperişul nostru sărăcăcios, puteam vedea fâşii scânteietoare. Liniştea adâncă a nopţii celei mai lungi a anului învăluise întreg pământul şi ai fi zis că acesta rămăsese neclintit, iar cerul îşi oprise răsuflarea ca să n-o tulbure. Nici o pasăre în copaci. Nici o vulpe pe câmpuri. Nici un şoarece în iarbă. Vulturii şi lupii, tot ce are plisc şi colţi nu mai pândea prada, ci veghea cu burta goală şi privirea aţintită în întuneric. Până şi licuricii îşi camuflau luminiţele. Timpul se oprise într-o eternitate sacră. Şi deodată, într-o clipă, s-a produs un eveniment formidabil. O tresăltare de bucurie nestăpânită a străbătut cerul şi pământul. Un freamăt de aripi nenumărate a dovedit că mulţimi de îngeri binevestitori se risipeau în cele patru vânturi. O cometă şi-a revărsat lumina strălucitoare pe acoperişul nostru de stuf. S-a auzit râsul cristalin al pâraielor şi cel maiestos al fluviilor. În deşertul Iuda, un foşnet de nisip a măngâiat laturile dunelor. O ovaţie care creştea din pădurile de terebinţi s-a însoţit cu aplauzele catifelate ale bufniţelor. Firea întreagă a tresăltat de bucurie. Ce se petrecuse? Mai nimic. Din umbra călduţă a paielor se înălţa un plânset uşor, plânset care, în mod sigur, nu-i aparţinea nici bărbatului, nici femeii. Era scâncetul unui prunc de curănd născut.” (pag.166-167)

„Taor a purces din nou la drum. (…) I se spusese o oră de mers. I-au trebuit trei şi când a ajuns la Ierusalim, era noapte. A căutat îndelung casa lui Iosif, pe care vecinul lui Lazăr i-o descrisese vag. Avea să ajungă din nou prea târziu, ca la Betleem, într-un trecut devenit pentru el imemorial? A bătut la mai multe uşi. Pentru că era sărbătoarea Paştelui, i se răspundea cu blândeţe, în ciuda orei înaintate. În sfârşit, femeia care i-a deschis a încuviinţat. Da, aceasta era casa lui Iosif din Arimateea. Da, Isus şi pritenii Lui se adunaseră într-o încăpere de sus, pentru a prăznui ospăţul de Paşti. Nu, nu era sigură că s-ar mai fi aflat acolo. Cel mai bine era să urce el personal, să se convingă. A trebuit, aşadar, să urce încă o dată. Nu făcea altceva de când ieşise din salină, dar picioarele refuzau să-l mai asculte. Totuşi urcă, împinse o uşă. Încăperea era goală. Din nou, ajungea prea târziu. Se mâncase la acea masă. Mai erau acolo treisprezece pocale, un fel de pahare nu foarte adânci, evazate, cu picior şi cu două tortiţe. Pe fundul unora dintre ele mai era vin roşu. Şi pe masă rămăseseră bucăţi de pâine de azimă, pe care evreii o mănâncă în seara Paştelui, în amintirea ieşirii din Egipt a părinţilor lor. Lui Taor i-a venit ameţeală: pâine şi vin! A întins mâna după un pocal, l-a dus la buze. Apoi a luat o bucată de pâine de azimă şi a mâncat-o. Atunci s-a prăbuşit înainte, dar n-a căzut. Cei doi îngeri care, de la eliberare, vegheau asupra lui, şi-au desfăcut aripile mari, l-au cules şi, în cerul nopţii deschis deodată către o mare lumină, l-au luat cu ei, pe acela care, mereu ultimul, veşnicul întârziat, primise cel dintâi euharistia.” (pag.274-275)

Michel Tournier, Gaspar, Melhior și Balthazar - editura RAO, 2010

Înainte de tăcere – Ernesto Sabato

Testamentul lui Sabato, căci asta este “Înainte de tăcere”, l-am ales tocmai pentru caracterul testamentar care, între sfârşitul şi începutul de an, ne-ar putea inspira, ne-ar putea face mai atenţi, fie la concluzii, dacă avem de tras, fie la obiective pe care dorim să le realizăm. Să închinăm pentru tot ceea ce se pierde şi se regaseşte: libertatea, legăturile, bucuria şi acea mângâiere neştiută care ne duce la propria căutare prin lume.

Dincolo de aspectele biografice şi de îngrijorările privitoare la mersul lumii contemporane (sau mai de grabă la derapajele acesteia), Sabato, sub auspiciile unui vers de Hoderline (“Haideţi! Să privim spaţiile deschise, să căutăm ceea ce ne aparţine, oricât de departe s-ar afla”.) ne lasă îndemnuri la care merită să ne gândim.

“Da copii, trebuie să luăm viaţa lumii ca pe o sarcina personală şi să-o apărăm. Aceasta este misiunea noastră. Să nu ne gândim că guvernele se ocupă de asta. Guvernele din lumea întreagă au uitat, putem spune, că scopul lor este promovarea binelui comun. Astfel, solidaritatea dobândeşte un loc decisiv în lumea asta fară cap şi coadă, care-i exclude pe cei diferiţi. Atunci când o sa fim responsabili de durerea altora, implicarea noastră ne va da un sentiment care ne va situa deasupra fatalităţii istoriei.” (pag. 178)

Ernesto Sabato, Înainte de tăcere, editura RAO, 2008

Joel ben Izzy - Regele-cerşetor şi secretul fericirii

Cu Regele cerşetor a fost o înâlnire fericită la târgul de cărţi de la Sibiu. Nu ne ştiam dinainte, dar orice carte cu şi despre poveşti mă convinge cumva a priori, fapt justificabil şi previzibil probabil şi datorită perioadei în care am lucrat atât de mult cu poveştile în activitatea mea profesională. Joel ben Izzy îsi spune propria poveste emoţionantă cu un deosebit firesc.

Până la urmă n-ar trebui să fie, totuşi, un lucru de mirare, pentru că domnul cu pricina este povestitor de profesie. Da, aţi citit bine. Se pare că există locuri în care oamenii pot avea profesia de povestitor. Super tare, nu?! Mă întrebaţi daca am descoperit, pe bune, secretul fericirii citind cartea? Secretul fericirii ca reţetă sau panaceu nu l-am descoperit. Am găsit însă un secret şi o fericire. Secretul e că am devenit mai conştientă de faptul că toţi avem povestea cu poveştile noastre. Fericirea a fost să găsesc o astfel de mostră, frumoasă şi autentică, în această carte, de care vă las să vă convingeţi singuri și, deopotrivă, de înţelepciunea parabolelor cu care e asezonată.

Vulpoiul din grădină – poveste evreiască originară din România

„Un vulpoi flămând, tot hoinărind prin pădure, dădu de un zid înalt. O luă de-a lungul lui, până când descoperi că era, de fapt, un cerc închis. Curios să vadă ce se găsea înăuntru, căută o deschizătură. Descoperi într-un târziu, o găurică. Se uită prin ea şi zări o curte minunată, plină cu flori înmiresmate, pepeni zemoşi şi ciorchini cu struguri roşii. Vulpoiul era disperat să intre înăuntru, dar gaura era prea mică. După încercări repetate de a se strecura, îşi dădu seama că era imposibil. Cu toate astea, dorinţa de a intra era atât de mare, că, până la urmă, îi veni o idee. Se hotărî să postească până avea să slăbească suficient cât să încapă prin gaură. Aşadar, aşteptă timp de trei zile, înfometându-se până reuşi să se strecoare. Odată ajuns înăuntru, decoperi că gradina era mai minunată decât i se păruse de afară. Se ospătă cu fructe. Erau cele mai bune clipe din viaţa sa. O bucată de timp, totul a decurs bine, până când a auzit nişte zgomote. Îşi dădu repede seama că erau oameni pe urmele lui, dorind să îl vâneze. Vulpoiul trebuia să scape într-un fel, dar între timp se îngraşase şi nu mai încăpea înapoi pe gaură. Aşa că a ţinut din nou post. De data asta, era şi mai greu, pentru că de jur-împrejur erau numai bunătăţi. După trei zile foarte lungi, a reuşit totuşi să iasă afară. Aflat în siguranţă, s-a oprit să se mai uite o dată prin găurică. Ah, fir-ai tu să fii de viaţă, zise vulpoiul. Plăcerile tale simple sunt prea mult pentru mine – însă merită oricum.” pag.190

Joel ben Izzy – Regele-cerşetor şi secretul fericirii, editura Curtea Veche, 2013

Dacă v-am convins, vă doresc lectură placută!

The post Trei cărți pentru un Crăciun inspirat appeared first on Bookaholic.

Pentru unii dintre noi, cărţile sunt mai importante decât orice altceva în viaţă. Ce miraculos este faptul că, pe aceste mici dale de hârtie, plate şi rigide, se desfăşoară lumi după lumi, lumi care îţi cântă, care te mângâie, îţi aduc pacea lăuntrică sau, dimpotrivă, te înaripează. Cărţile ne ajută să înţelegem cine suntem şi cum trebuie să ne purtăm. Ne arată ce înseamnă viaţa între semenii noştri şi prietenia, ne învaţă cum să trăim şi cum să murim.

Iniţial, am vrut să încep altfel articolul acesta. Cu teama pe care am resimţit-o când ne-am mutat în Germania de a-mi pierde cutia cu cărţile pe care alesesem să le iau cu mine, dar între timp mi-a picat în mână cartea Annei Lamott, Cum înveţi să scrii ficţiune pas cu pas – sugestii despre scris si viaţă şi fragmentul de mai sus mi s-a părut atât de concludent şi atât de aproape de ceea ce aş fi vrut să exprim, încât nu m-am putut abţine să nu-l dau mai departe.

Nu pot şi nici nu vreau să-mi imaginez lumea fără cărţi. Cu ele am avut cea mai lungă şi sinceră relaţie, bazată pe o fidelitate reciprocă demnă de invidiat. Lăcaşul meu de cult este librăria.

Mă uit acum spre mica bibliotecă pe care am reuşit să o strămut şi realizez că fiecare carte îşi are propria poveste. Ştiu exact când, cum şi în ce împrejurări am ajuns să le achiziţionez şi apoi să le citesc. De aceea ştersul prafului în bibliotecă este un regal de amintiri, poveşti, oameni, locuri, culori, iubiri, uitări, dureri, doruri, zâmbete, dimineţi şi cafele, nopţi şi pahare cu vin. Un regal de exuvii literare.

Cum am ajuns la ele, la cărţile mele şi nu altele? Ce forţă necunoscută le-a pus laolaltă în acest pestriţ amalgam care sfideză orice logică sau reţetar?

Le-am cuprins cu privirea, pe cele de aici şi cu amintirea pe cele de acasă şi am încercat să găsesc răspunsul. Şi aşa, însufleţite parcă de privirea mea, cărţile au început să se sorteze singure, iar după o foarte scurtă rumoare şi foială au deliberat două mari categorii: Recomandatele miraculoase şi Miraculoasele inopinate.

Recomandatele miraculoase sunt cele pe care le luăm, le împrumutăm, le „furăm” de peste tot. De la prieteni, profesori, părinţi, ziare, reviste, emisiuni TV, filme, bloguri, site-uri (sic!). O subcategorie atât a recomandatelor, cât şi a inopinatelor o reprezintă cărţile matrioşti, cărţile descoperite în alte cărţi.

Miraculoasele inopinate sunt acele cărţi pe care nu le cunoşti dinainte, eventual le poţi doar spera sau aştepta cumva nedesluşit şi a priori. Cu acestea te întâlneşti aşa, tam nesam, te miri pe unde: librării, trenuri, târguri, cafenele, autobuze, acasă la cunoscuţi când realizezi inspecția obligatorie a bibliotecii.

Se mai spune despre cărţile din această categorie că, de fapt, ele ne-ar alege pe noi.

Miraculoasele inopinate sunt de mai multe feluri. Sunt cele care doar prin puterea coperţilor te cheamă, te strigă să le atingi, să le mângâi şi o dată ce pui mâna pe ele, te infestează cu morbul curiozităţii luându-te ostatic în a lor călătorie-poveste.

Sunt apoi cele care se fac auzite prin titlu. Titlurile au corzile vocale mai puternice decât coperţile şi sunt mai gregare şi gălăgioase. Practic transformă librăria sau bibliteca într-un bazar. Care mai de care încearcă să te convingă să iei acasă cartea pe care o reprezintă. Pe lângă acest talent de comerciant adevărat, titlurile mai şi speculează. Ele ştiu că mulţi dintre noi nu am scris şi nu vom scrie niciodată cărţi întregi, de-adevăratelea. Dar noi, oamenii obişnuiţi, avem scrise în minte, mii de titluri de cărţi, pe care dacă le întâlnim, fie le recunoaştem imediat, fie resimţim o vagă nostalgie a ceva care vine de foarte demult. Titlurile pentru a convinge, speculează tocmai această încărcătură emoţională şi se lansează în peroraţii de genul. Eu sunt, nu-ţi mai aduci aminte, te-ai gândit la mine când aveai şapte ani. Da, da şi îţi spun drept, că tu m-ai scris prima oară, aşă că pick me Maria, pick me.

Mai sunt cărţile care se lasă mai greu de ghicit, pe care trebuie să le deschizi şi atunci fie motto-ul, fie prima frază te conving să accepţi călătoria.

Îmi pare tare rău că nu puteţi vedea ce spectacol extraordinar îmi oferă dragele mele cărţi. Sensibile cum sunt şi după toate ocheadele către biblitecă au intuit că e vorba despre ele şi că poveştile lor pot merge mai departe aşa că s-au pus pe înfoiat precum curcanii prea băgaţi în seamă. Titlurile fac vocalize, coperţile işi etalează cu emfază culorile, desenele sau grafica. Se tropăie, se dansează, cad litere pe jos şi pe mine ma bufneşte râsul pentru că ştiu care e de fapt scopul acestui mic spectacol-tărăboi. Vor să le bag în seamă, să aleg exemple pentru fiecare categorie, să vorbesc despre ele. Păi, n-aş prea vrea să le dezamăgesc aşa că, allons-y!

La categoria recomandări îi am pe Barnes şi Tournier. Pe Barnes l-am cules din Dilema Veche, iar Tournier a fost recomandarea vărului unui prieten, care mi-a povestit o noapte întreagă, în vremea de început a studenţiei, despre Piticul roşu, Tupic şi Amanţii taciturni. Ambele întâlniri au fost miraculoase. Nu mă pot imagina acum nici fără rafinatul umor al lui Barnes, nici fară fantastica erudiţie şi imaginaţie a lui Tournier. Plus că fără Nimicul de temut, nu mai plec niciunde. Este cea mai deosebită şi eficientă terapie împotriva angoaselor tanatofobiei.

O matrioşcă a început, în adolescenţă, cu Oscar Wilde şi a continuat cu Barbey d’Aurevilly, Villiers de L’Isle Adam, Joris Karl Huysmans, câteva volume de proză scurtă contemporană sau de nuvele fantastice, cum ar fi Luna în oglinda apei şi Trenul de noapte care m-au aruncat pentru o vreme în tumultul fantasticului şi mi-au întărit muşchii imaginaţiei.

Dintre miraculoasele inopinate-copertă recunosc inconfundabil Întâlnirea la Paris a Adrianei Bittel şi Baia lui Jean Philippe Tousiant. Una e portocalie cu desene naive colorate, e vie, e numai zâmbet şi bucurie. Când ne-am găsit, în librăria de pe strada Tribunei din Sibiu, am ştiut negreşit că pe toate acestea le voi descoperi între coperţile ei, că este o carte despre bucuria vieţii.

Albastra Baie, cu literele din titlu reliefate, ca pentru a putea să citeşti şi cu degetele, m-a cuceit prin minimalismul absolut, reiterat şi de desenul care seamănă sau care chiar reproduce una din lucrările lui Mondrian.

Două dintre titlurile care au strigat după mine: Rayuela şi Măine în bătălie să te gândeşti la mine.

Întâlnirea cu Rayuela a fost una de o curiozitate fantastică. Eram cred în clasa a XI-a şi văzusem în vitrina librăriei din Fagăraş Arhipelagul Gulag de Soljeniţîn. Era o ediţie A4, cu portretul scriitorului desenat pe prima copertă. Îmi aduc aminte că era destul de scumpă şi a fost nevoie de mai mult timp ca să-mi strâng bani pentru a o achiziţiona. Când, în sfârşit, am avut banii, m-am dus la librărie cu acea satsifacţie a anticipării pe care şi acum o încerc ori de câte ori urmeză să îmi cumpăr o carte.

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar cât am stat în faţa tejghelei ca să vină vânzătoarea ( da, pe vremea aceea unele librării aveau tejghea), am observat că lângă Soljeniţîn mai era o carte, din aceeaşi colecţie, a unui „orecare” Cortazar, intitulată Şotron (Rayuela). Ideea e că în momentul în care a venit vânzătoarea, nu am cerut Arhipelagul Gulag, ci Rayuela. A fost o alegere care a ţinut de ceva de dincolo de mine. Practic, Rayuela mi s-a inoculat prin propria-i forţă, mai întâi în minte şi apoi în suflet, sporind-mi imunitatea faţă de cei 3D (dezolant, derizoriu, degeaba). De citit, am citit-o abia în primul an de facultate, şi bine am făcut, pentru că a avut darul de a-mi împărţi lecturile în înainte de Ea şi după Ea. Aşa am mai avut puţin răgaz pentru a mai contribui la sporirea primei mele ere de lecturi. Din păcate, nu am mai citit Arhiplelagul Gulag până azi.

Ştiu capitolul 7 pe de rost, scrisoarea pentru Rocamadour este scrisoarea mea preferată, iar în momentul în care am ajuns în Paris, am ţinut morţiş să ajung pe Pont des Arts, dorinţă care în acel context a trebuit explicată: Păi, ştii… aici se întâlneau întâmplător Maga şi Horacio, niciodată propunându-şi, dar întotdeauna găsindu-se, convinşi amândoi că o întâlnire întâmplatoare era lucrul cel mai puţin întâmplător în vieţile lor. Atunci am realizat că vorbeam despre ei ca şi cum ar fi trăit cu adevărat, ca şi cum i-aş fi cunoscut şi podul acela ne lega în amintiri.

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine nu avea cum să nu-mi suscite imaginaţia la maxim. Găsită la un anticariat ambulant, învechită prea devreme din cauza uzurii şi poate a păstrarii în locuri nu tocmai prielnice, arăta de parcă ea însăşi ar fi venit dintr-o bătălie. Mai târziu am găsit în România liberă un articol de Ruxandra Cesereanu care spunea că, deşi titlul i se pare desuet şi patetic, cartea este o dantelă fară cusur. Acum, cine ştie, poate pe lângă altele, am şi propensiuni pentru lecturi telenovelistice, dacă am muşcat la un asemenea titlu . Primele pagini din carte sunt absolut fenomenale şi ar putea fi încadrată şi la categoria prima frază, categorie pe care o voi lăsa pentru o dată viitoare din cel puţin două motive: şi fiindcă m-am lungit prea mult, şi pentru că biblioteca mea exilată cam suferă de lipsa acestui gen de exemplare.

Dar nu vreau să închei fără să întreb: voi ce citiţi când citiţi? În ce categorii v-aţi putea împărţi carţile şi dacă subscrieţi la categoriile mele, care ar fi poveştile întâlnirilor voastre? Demersul meu este incomplet fără răspunsurile voastre, aşa că, rogu-vă, exprimaţi-vă! (Nu mă lăsaţi să urlu singură ca lupul la lună).

The post Cărțile mele: recomandatele miraculoase şi miraculoasele inopinate appeared first on Bookaholic.

Grea treabă. Mă arunc în ape învolburate fără a şti să înot. Despre cărţi îmi e cumva mai uşor să vorbesc, însă cu filmele nu-i acelaşi lucru. Dacă mă întrebi ce cărţi citesc, pot să răspund aproape concret. Departe de orice urmă de exhaustivitate, aş avea măcar încercări de răspunsuri imediate. Dar la întrebarea ce filme văd, îmi e cu neputinţă să mă opresc la un răspuns. Un talmeş-balmeş de senzaţii, trăiri, imagini, locuri şi oameni mi se desfăşoară în faţa ochilor cu ameţitoare viteză şi nu pot prinde nimic. Nu că nu aş şti numele filmelor pe care le-am văzut sau al regizorilor care le-au realizat sau al actorilor care au performat. Prind întotdeauna în detrimentul (un film în detrimentul altor filme, un regizor în detrimentul altor regizori şi tot aşa).

Cred că îmi e greu să fac o listă cu filmele mele, darămite un top. Când l-am întrebat pe prietenul meu, şi el un cinefil împătimit, dacă are un top personal, mi-a răspuns că ar putea face, dar eventual de la 30 la 20, pentru că topul 20 este caracterizat fie printr-o angoasantă nehotărâre, fie printr-o continuă interşanjabilitate.

Adevarul e că nu sunt une vraie connaisseuse, aşa că mă raportez la propriile mele categorii de filme. Rog profesioniştii să nu se supere sau să se simtă lezaţi. Îmi plac filmele de imagine, filmele cu două personaje, filmele cu şi despre bucuria vieţii, filmele de căutare-găsire, filmele poveşti si alte câteva filme inclasabile. Dacă data trecută dădeam ocheade bibliotecii, acum fac acelaşi lucru către filmotecă, îmi place mai mult s-o numesc aşa decât videotecă sau, şi mai rău, dvd-tecă.

Dar ca să vorbesc despre filme, e obligatoriu să vorbesc şi despre anumite fenomene care mi-au educat şi rafinat gustul în timp: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban.

I. Când am început să vad filme altfel? (altfel având aici dublă conotaţie: să văd altfel filmele şi să văd altfel de filme). Cred că în momentul în care am descoperit pe TVR2 Cinematograful de artă din fiecare joi seara. Astfel, îmi fu deschisă poarta cinefiliei, ajutată şi de Cinemateca din fiecare marţi de pe TVR 1. Norocul meu a fost că reuşiseră ai mei să achiziţioneze un al doilea televizor în casă.

Era un Grundich foarte mare, un televizor uriaş, în care cred ca aş fi încăput cu uşurinţă, dacă i-aş fi scos piesele din spate. Fusese luat la mâna a doua, nu îmi aduc aminte dacă circula deja termenul de second hand sau era încă vremea ajutoarelor. Cert e, că din cauza mărimii, televizorul nu a putut fi pus în altă parte, sub semnul provizoratului, decât în camera mizerabilă, care, da, aţi ghicit, era camera mea. O explicaţie scurtă. Camera mizerabilă, nu era în fapt o cameră pentru care mizeria sau murdăria să fi fost reprezentative. Era a patra cameră a apartamentului în care ne-am mutat pe când aveam eu vreo 6 ani, iar din lipsă de fonduri a rămas un timp nemobilată. A devenit astfel o cameră-depozit unde aveam toate jucăriile, bicicleta, plus alte lucruri care nu-şi mai găseau locul prin dulapuri sau debara. Nu mai ştiu cum şi de ce am numit-o camera mizerabilă, dar aşa i-a rămas numele chiar şi după ce s-a transformat în camera adolescentei care urma să fiu.

Pe mama o îngrozea faptul că ori de câte ori aveam nevoie de vreo jucărie când eram afară şi o strigam să mi-o arunce pe geam, dacă făcea imprudenţa să mă întrebe unde e?, urlam cât mă ţinea gura că e în ca-me-ra mi-ze-ra-bi-lă. Aşa că nu mai era un secret pentru nimeni faptul că noi aveam o cameră mizerabilă. Doar mama, draga de ea, încerca de câte ori, eu o numeam aşa, să se justifice. Divagaţia aceasta, cu rol de explicaţie justificativă, este pentru ea. Sorry mam’!

Analizam cu sfinţenie programul TV. Era singura sursă de informare anterioară vizionării filmelor. Îmi amintesc cum o dată am dat peste prezentarea unui film care urma să fie difuzat la Cinematograful de artă (cred), L’amour braque, în regia lui Andrzej Zulawski, care mi-a stârnit un foarte mare interes deoarece, scria acolo că filmul ar fi fost inspirat după Idiotul lui Dostoievski, fiind şi un tribut adus de regizor marelui scriitor. Am făcut mare tam-tam prin casă şi am încercat sa fiu absolut sigură că în ziua aceea, la ora respectivă, nu voi avea alt program sau, şi mai rău, că cineva ar fi vrut să urmărească altceva la televizorul meu, aşa că mi-am rezervat dreptul de absolută vizionare. Mai mult, mi-am invitat şi familia la film. Îmi vine să râd, când îmi aduc aminte. Cum ne aliniaserăm toţi în faţa televizorului uriaş şi aşteptam să înceapă filmul. Tata a fost primul care a cedat după doar câteva minute. Prostii. A urmat mama şi după soră-mea. Nebuni şi porcării.

Meritul acelei seari, a fost că ulterior, nimeni nu m-a mai deranjat vreodată de la filmele mele. M-au lăsat în pace, să mă uit la ce vreau, dar singură. S-au ţinut de-o parte şi departe de incipientele mele interese cinefile. Nu ştiu dacă am înţeles filmul, nu ştiu nici măcar dacă mi-a plăcut cum nu ştiu dacă mi-au plăcut, aşa cum îmi plăcea ciocolata pe vremea aia, Woyzeck, Cenuşă şi diamant, Aguirre, mânia zeilor, Posedata, Câinele andaluz şi altele. Cu siguranţă într-un anume fel m-au atras, căci pâna la absconsul mesaj, cred că realizam că e vorba de altceva şi tocmai acest altceva mă atrăgea, tuşat de teribilismul vârstei, puţin snobism şi dorinţa de elitism. Condamnabile sau nu, pardonabile sau nu, aceastea au fost coordonatele cinefiliei mele timpurii.

II. La începutul fiecărui an, mă apuca groaza când se apropia planificarea concediilor. Îmi era teamă ca nu cumva, din cine ştie ce motive, să nu pot bifa prima săptămână din iunie şi a doua săptămână din august. Nu mă linişteam decât dacă îmi vedeam cereile făcute şi aprobate. Pentru restul evenimentelor din an (B-EST IFF, Festivalul Filmului Francez, Astra Film Fest, Festivalul Plai) fie îmi rezervam weekend-uri prelungite, fie speculam cu câte un concediu medical (şi nu sunt de condamnat, pentru că la cât de mult îmi doream să evadez, aş fi fost în stare să mă îmbolnăvesc la comandă, pe bune). Astfel, ani la rând, am descoperit şi redescoperit străzile Clujului, cinemaurile, locaţiile alternative, precum şi plaja miraculoasă de la Sfântu Gheorghe, cu nispul fin şi fierbinte, cu plantele înţepătoare, vacile indiene şi caii sălbatici, mustangii autohtoni – peisaj desprins parcă dintr-un autentic film de imagine. Huysmans parcă spunea că uneori natura este în stare să redea artificialul şi imitaţia în moduri de-a dreptul fabuloase. Aşa şi cu anumite imagini reale – ai impresia că sunt regizate, fotoshopate, că cineva a gândit toate acele detalii pentru a crea o stare, a transmite un mesaj.

Nu compar cele două evenimente din punctul de vedere al organizării sau importanţei. Oricum, în afară de lumea filmului, sunt diferite atât ca factură, cât şi ca amploare şi orice demeres de a încerca vreo comparaţie ar fi de prisos.

Pe lângă colecţia cataloagelor oficiale de festival, mai am una, în care, am înregistrat, ce-i drept aleatoriu, fără riguroasă organizare, trăiri din spectrul acestor pelerinaje cinefile.

Am avut odată o reverie cu Wim Wenders. Oh, nimic injurios sau pervers, pudibonzii pod citi în continuare . Se făcea că eram într-un hypermarket şi ne întâlneam întâmplător. Şi deşi întâlnirea friza imposibilul şi miraculosul, simţeam că e normal să se întâmple aşa. Aveam toată radiografia simţiurilor mele, şi vârtjul gândurilor, şi ce cuvinte aş fi scos pe tapet, şi el ce-ar fi răspuns, şi tot aşa. Nu ştiu dacă uitasem de amintirea aceasta când am aflat că urma sa fie invitat special la Tiff.

Şi iată-mă în 2010 la Cluj… Nu e greu de ghicit că pelerinajul acesta îşi avea propriile ritualuri, locuri în care trebuia să merg (mergem) musai (anumite străzi, gradina botanică, localuri, cafenele sau pur şi simplu spaţii urbane), ca întodeauna printre filme. Unul dintre aceste locuri era o cafenea, aproape de Piaţa Muzeului, Bistro Vienna.

Eram cu B., între două filme şi ne îndreptam uşor somnambulici către această cafenea, el pentru o weiss, eu pentru o cafea. Când am intrat (terasa era închisă, din păcate sau din fericire?!), nu am băgat de seamă că era o oarecare forfotă şi câţiva oameni se tot perindau mutând mese şi scaune. Noi ne-am aşezat la bar, pe singurele două scaune existente şi disponibile (oau!). Atunci B. m-a luat de mâna şi mi-a spus că trebuie să-mi dezvăluie ceva, dar doar cu condiţia să îi promit că voi râmăne calmă. Ok, da, vreau, promit. Îmi plac surprizele şi eram convinsă că nu avea cum să fie ceva rău, iar în căsătorie ştiam că nu erau şanse să mă ceară acolo şi în acel moment (oricum, nu a făcut-o nici până în ziua de azi:).

M-a întrebat dacă văzusem cine e la masa de lânga noi şi atunci, în timp ce el îmi spunea, privirea mea de prădător a început să caute frenetic şi…Eureka! Wim Wenders. Lângă mine. Erau doar vreo câteva persoane în cafenea, iar două dintre ele eram eu şi el. Cred că PR-ul lui (asistenta PR sau cum se va numi jobul ăsta), o tipă blondă foarte draguţă, obişnuită cu privirile de genul, m-a reperat, a venit la noi şi ne-a spus zâmbitoare că după ce îşi va termina cafeaua, Wim Wenders ne va acorda câteva minute. De altfel, văzuse şi aparatul de fotografiat care era în faţa noastră. Nu ştiu cum au trecut minutele acelea. Îmi vâjia capul şi nu-mi venea să cred că primeam ceva aşa, gratuit, fară să fi cerut sau căutat.

Când Wim s-a ridicat de pe scaun, eu am sărit ca arsă, blocând (involuntar sau poate că nu?!) trecerea, iar el a zâmbit şi ne-a invitat afară la o îngheţată, după care s-a tot uitat prin preajmă căutând un loc potrivit pentru fotografii. Era mare şi frumos, eu eram mică şi lovită. Eram o tabula rasa glosolalică. Nu ştiu dacă am fost în stare să spun ceva cap coadă, ceva corent şi inteligibil, căci de ceva inteligent nici nu se punea problema, dar eram fericită şi cred că a înţeles asta. B. ne-a făcut fotografii în locul propus de el şi eu eram terifiată că luase doar Praktica, iar aparatul digital rămăsese în camera de hotel. Mă îngrozea gândul că poate fotografiile nu vor ieşi, că filmul se poate voala sau că cei care urmau să îl developeze le-ar fi putut, cu uşurinţă, face pierdute. Nu sunt genul de persoană-fan, dar pot spune fară brumă de îndoială că experieţa aceea a fost una absolut miraculoasă. Am devenit film. Un film de scurt metraj cu mine şi Wim Wenders în Cluj, în Piaţă Muzeului. Un film despre bucurie şi dăruire. Un film alb negru frumos.

Am mai avut experienţe similare. Tiff-ul e un loc magic, care face posible astfel de întâlniri, şi le face să fie deopotrivă normale şi miraculoase, naturale şi fantastice. Dacă te prinde vârtejul acesta al atmosferei tiff-iene, eşti virusat şi nu mai poţi fară doza anuală de melange deosebit de filme, locuri, oameni.

III. La Anonimul e altceva. Nu mai contează atât de mult experienţa cinematografică, în sensul că nu mai e maratonul acela nebunesc de 5-6 filme pe zi ca la Cluj. E un film continuu rulat, cadru cu cadru, de locul însuşi. Te opreşti, te relaxezi şi dacă e să fie vreo întânire inopinată cu un film de-adevăratelea potrivit cu filmul care deja rulează, e fantastic. Acesta e miraculosul de la Sfântu. Nu cauţi. Nu mai cauţi tu filmele. Te prind ele. Fie la 12 ziua, când hotărăşti că e totuşi prea cald pentru plajă şi ai risca să te lichefiezi odată cu peisajul, şi atunci îţi cauţi refugiu salutar în una din sălile de cinema din complexul Green Village, fie la 2 noaptea, după ce deja ai băut, câteva pahare de şpriţ şi ai avut discuţii interesante cu oameni frumoşi, te prinzi în genericul de început al unui film şi ştii că ai să rămâi acolo până la sfârşit, că nu-ţi mai este somn, că poate totuşi cineva se va îndura şi îţi va aduce sacul de dormit şi speri, chiar dacă e alt film, ca şi acesta să se termine cu fantasticul asfinţit din Stellet licht, care, într-un an, a făcut perfecta simetrie compoziţională, cu răsăritul soarelui de dincolo de ecranul uriaş (în film soarele asfinţea, în realitate răsărea). A fost o imagine care nu poate fi uitată. La fel, un film scurt, dar de o intensitate inimaginabilă. Pentru cei foarte puţinii spectatori rămaşi treji la ora aceea a fost ca o epifanie.

IV. Cum aş putea vorbi de filme fără să mă gândesc la Alex Leo Şerban? Întâmplarea face ca, zilele trecute căutând nişte documente mai vechi, să dau peste o scrisoare către prietena mea cea mai bună care a emigrat în toamna lui 2009 în Canada. Redau câteva rânduri, cărora testul timpului le-a adus valoare, pentru că în acel moment când au fost scrise, a.l.ş. era încă în viaţă.

(…) Momentul plecării tale nu l-am resimţit ca atare decât după un timp, după ce fusese absolut consumat. Şi l-am putut trăi ca sentiment de pierdere, de însingurare printr-o altă plecare ce a succedat-o pe a ta.(…)

A hotărât să plece a.l.ş.. Plecarea lui mi-a scurtcircuitat toată imunitatea propusă în faţa absenţei tale. a.l.ş. Iniţialele lui scrise aşa sunt aproape ghiduşe. Oricum, nu intru în amănunte de ce mi-a plăcut mie a.l.ş., de ce în fiecare vineri aşteptam Dilema şi prima dată citeam articolele lui, de ce atunci când recomanda ceva, graţie unei coincidenţe pe care nu am încercat nicicând să o explic, pentru a nu strica misterul, deja citisem şi îmi plăcuse la fel de mult ca lui sau mă aruncam fară nicio ezitare în noi experienţe propuse de el a căror finalitate nu a fost niciodată dezamăgitoare. A ales să plece. Spre deosebire de tine, în acea ţară caldă pe care noi am iubit-o necondiţionat şi cumva a priori şi despre al cărei cer se spune că este cel mai frumos din lume. Da, ai ghicit a plecat în scumpa noastră Argentină, în acel Buenos Aires pe care l-am simţit sub piele şi în stomac de atâtea ori. Nici imediat după ce şi-a luat rămas bun nu am realizat iminenţa finitudinii.

Am simţit despărţirile în acea vineri în care nu l-am mai găsit în Dilema. Atunci, printre acele rânduri nescrise de el, ne mai scrise de el, am realizat că aţi plecat amândoi.

Şi a fost odioasa conştientizare a ireversibilităţii, a ineluctabilului. După Buenos Aires a urmat Lisabona, iar după Lisabona… Realitatea despărţirii. Un motto dintr-o carte a adolescenţei: există veniri , plecări şi adesea nicio revedere.

Acum când citesc rândurile astea, nu-mi vine să cred că a.l.ş. a plecat de tot. Fragmente din articolele lui, din Dietetica lui Robinson îmi vin mereu în minte. Ştiu că mi-ar fi fost frică să mă întâlnesc cu el. Îmi era teamă să nu mă deconspire prostia. Îmi era teamă să nu mă desfinţezeze cu rafinatul lui cinism. Îmi aduc aminte cum am ajuns să stau lângă el pe o bancă de lemn la Anonimul, la numai ştiu ce film de deschidere. Era plin, şi după ce m-am tot învârtit să găsesc un loc ok, am dibuit un spaţiu generos în al doilea sau al treilea rând, care era rezervat vip-urilor.

Am riscat, strecurându-mă către locul cu pricina. Doar după, am realizat, lângă cine mă aşezasem. Nu i-am spus nimic, nimic despre cum anume odată în tren, în drum spre Bucureşti am speriat rău

de tot o doamnă de vreo 60 de ani care stătea pe bancheta din faţa mea, doar pentru faptul că citind din Dietetică, am dat peste un pasaj atât de amuzant încât am început să râd în hohote, cu lacrimi neostoite, aşa un râsu-plânsu demenţial care cred că înfricoşat-o pe sărmana femeie, nu i-am vorbit nici despre plăcerea aşteptării de vineri, când ne întâlneam în Dilema. Am stat doar şi m-am bucurat că vedem filmul împreună. A fost cred, ultimul an în care a mai venit la Anonimul. După, ne-am mai întâlnit la Bucureşti sau Cluj, dar niciodată, într-o la fel de miraculoasă proximitate. Şi da, cred pe bună dreptate, că dacă n-ar fi existat cinema-ul, el l-ar fi inventat. Ai pupiu a.l.ş., de la distanţă normal, blowing in the wind.

V. Pentru că un articol depre filme fără nici o referinţă sau posibilă recomandare ar putea deveni absolut neinteresant şi nevoind să dezamăgesc pe nimeni, mai ales dacă aţi ajuns până aici, reiau categoriile mele cu câteva exemple, care, şi subliniez acest fapt, sunt absolut aleatorii, aşa cum îmi vin acum în minte, fără legătură cu posibile ierarhii sau exclusivităţi. Sunt doar filme care mi-au plăcut.

Încep cu filmele de imagine. Vedeţi, de asta spuneam că e foarte greu. Ştiu că îl am pe Wenders, ştiu că mi-au rămas întipărite în minte imagini din filmele lui Kiarostami, şi puzzle-uri colorate a la Wong Kar Wai, dar ce fac cu celelalte fimele? Cu cele asiatice, cu cele ruseşti, cu cinematografia sud-americană şi ca să nu păcătuiesc prin omisiune, cu ţările nordice? Demonul exhaustivităţii mă bântuie, dar îl gonesc şi las memoria la întâmplare să tasteze. Urga, Eiforiya, The mirror, bucăţelele fotografice dinThe Strange Case of Angelica sau imaginile dezolante şi atemporale ale lui Bela Tarr. Şi dacă tot l-am adus pe Kiarostami în discuţie, vă recomand un concentrat de imagine The Roads of Kiarostami.

De ce îmi plac filmele cu două personaje? Nu ştiu să spun exact. Nici nu am realizat efectiv că le caut până nu am conştientizat că în timp am adunat, fie în memorie, fie pe bune, o adevărată panoplie. Îmi plac poate pentru că interacţiunea pare autentică, naturală, în pofida chiar a teatralităţii. Bin-jip, Gerry, Interview, Sleuth, Certified Copy, Nothing Personal, Forget me not, En la cama, 4:44, The song of Lunch şi inclusiv trilogia Before (Sunrise, Sunset şi Midnight). La bucuria vieţii nu pot să nu o bifez pe Amelie, sau Jeux d’enfants sau să nu-mi amintesc de plânsul indiscutabil, repetat, ori de câte ori mă uit la Nuovo Cinema Paradiso.

Din ce în ce mai greu. La căutar- găsire: Izgnanie, La Vida de los Peces, Le grand bleu, Belle de Jour şi Belle Toujours, The Return, Le premier jour du reste de ta vie, Ae fond kiss sau mai recentele Betrayal şi W sypialni.

La poveşti e puţin mai lesne, o dată pentru că îi am la îndemână pe Miyazaki şi pe Burton, apoi pentru că, în fapt, toate filmele au o poveste. Asta cred că e o categorie matrioşcă. Marea mamă. Ar mai fi şi acele filme inclasabile ca The Human Voice sau Conversaţia, La Antena, Funny Games, El Metodo, Ucho, India Song, despre care poate voi scrie cu altă ocazie, mai pe larg, tocmai pentru că intuiesc generozitatea unui astfel de subiect.

Cam asta ar fi în mare despre filmele mele. Despre ale voastre filme sau poveşti pe când?

The post Filmele mele. Radiografii: TVR, TIFF-ul, Anonimul şi Alex Leo Şerban appeared first on Bookaholic.

Am citit zilele trecute o postare pe facebook a unei prietene în care aceasta spunea că nu se mai uită de câţiva ani la filme la televizor şi de vreo zece ani la ştiri. Era siderată de faptul că din 8 reclame, 5 sunt la medicamente iar restul la produse care conţin chimicale. O altă prietenă spunea că în zilele noastre s-a updatat modelul din Marele Inchizitor, cel prin care se reuşea controlarea umanităţii doar prin asigurarea pâinii zilnice. Acum pentru a deţine control, trebuie să oferi circ şi pâine, să ţii oamenii într-o permanentă şi angoasantă asaltare cu (non)informaţii, genul ştirilor de la ora 5.

Din cauza acestor conotaţii negative ale mediei în general, televiziunii în special, a luat naştere o mişcare anti-televizor care a început să se facă tot mai resimţită în ultimii ani, să fie adoptată ca o valoare în sine. Am observat, în mai multe rânduri, că oamenii, în procesul de socializare, din momentul primei interacţiuni caută similitudini şi afilieri comune, atât pentru a îşi salva timpul de posibile relaţionări neinteresante, cât şi pentru a găsi liantul pe care să consolideze posibile relaţionări viitoare. În ultima vreme, tocmai acest ne mai uitat la televizor a devenit una dintre dovezile incontestabile ale diferenţierii, o lepădare înainte de interacţiunea socială propriu-zisă cu valoare de cod secret.

Pe de altă parte, dacă avem acţiune, avem imediat după şi reacţiune. Există şi o anti-mişcare împotriva împotrivirii uitatului la televizor. Dacă faci parte dintre cei care nu se mai uită la televizor rişti să devii snob, elitist sau chiar ignorant (De ce e stupid să te lauzi că nu te uiţi la televizor).

Ce este „politic corect” – să te uiţi, să nu te uiţi, să te informezi doar strict cât ai nevoie, să reacţionezi solidarizând cu mişcari „anti” sau să ai libertate de replicare la anti-mişcări?- e greu de spus, dar cert este, că, fie că ne uităm sau nu la televizor, se pare că libertatea nostră de acţiune e modificată, dacă nu chiar alterată din cauza sutelor de ştiri cu care suntem asaltaţi. E obligatoriu, imperios chiar, să ne dezvoltăm abilităţi de triere, de selecţie pertinentă din tot noianul acesta informativ.

Poate va reuşi Alain de Botton să facă puţină lumină în legatură cu acest subiect cu noua lui carte, foarte proaspăt apărută la editura Hamish Hamilton: The News: A User’s Manual

I believe the news occupies the same dominant position in our society as religion once did, and yet we don’t even begin to understand its impact on us. This new book takes twenty-five archetypal news stories and submits them to unusually intense analysis.

How come disaster stories are often so uplifting? What makes the love lives of celebrities so interesting? Why do we enjoy politicians being brought down? Why are upheavals in far off lands often so… boring?

Avem şi un trailer de prezentare, şi un site nou nouţ de ştiri (da ştiu, alte ştiri, dar acesta este altfel şi sunt sigură că o să vă placă) pe care Alain de Botton l-a creat, inspirat fiind de subiectul atât de generos, în timp ce scria cartea. www.thephilosophersmail.com.

Cartea se poate comanda de pe amazon şi tot aici sau direct pe site-ul scriitorului http://alaindebotton.com, se poate citi continuarea fragmentului de mai jos.

Aşteptăm cu nerăbdare şi traducerea în limba română, iar pentru recenzie, să vedem care dintre redactorii sau colaboratorii bookaholic va citi primul cartea.

Din carte:

PREFACE

IT DOESN’T COME with any instructions, because it’s meant to be the most normal, easy, obvious and unremarkable activity in the world, like breathing or blinking.

After an interval, usually no longer than a night (and often far less; if we’re feeling particularly restless, we might only manage ten or fifteen minutes), we interrupt whatever we are doing in order to check the news. We put our lives on hold in the expectation of receiving yet another dose of critical information about all the most significant achievements, catastrophes, crimes, epidemics and romantic complications to have befallen mankind anywhere around the planet since we last had a look.

What follows is an exercise in trying to make this ubiquitous and familiar habit seem a lot weirder and rather more hazardous than it does at present.

THE NEWS IS committed to laying before us whatever is supposed to be most unusual and important in the world: a snowfall in the tropics; a love child for the president; a set of conjoined twins. Yet for all its determined pursuit of the anomalous, the one thing the news skilfully avoids training its eye on is itself, and the predominant position it has achieved in our lives. ‘Half of Humanity Daily Spellbound by the News’ is a headline we are never likely to see from organizations otherwise devoted to the remarkable and the noteworthy, the corrupt and the shocking.

The post The News: A User’s Manual – Alain de Botton despre media appeared first on Bookaholic.

Indignarea faţă de anumite realităţi şi groaza că ubuescul devine eufemism pentru tot mai dese situaţii m-au făcut să mă gândesc la actualitatea a trei cărţi pe care vi le recomand cu entuziasm: Indignaţi-vă! de Stephane Hessel, Ubu de Alfred Jarry şi L’empire du bien de Phillipe Muray.

Citind manifestul lui Hessel am realizat cât de departe suntem de o stare normală a lucrurilor, că transformăm resemnarea în virtute şi discreţea în justificare. Indignaţi-vă! Acesta a fost mesajul-manifest lăsat de Stephane Hessel: să ne indignăm. Avem dreptul la indignare.

Găsiţi-vă proprile voastre motive de indignare, alăturaţi-vă acestui amplu curent al istoriei!

(…) Pe tineri îi îndemnăm: preluaţi ştafeta, indignaţi-vă la rândul vostru! Autorităţile politice, economice, intelectuale şi societatea în ansamblul ei nu trebuie să capituleze şi nici să se lase impresionate de actuala dictatură internaţională a pieţelor financiare, care ameninţă pacea şi democraţia.

Vreau ca toţi împreună – şi fiecare la rândul său – să avem propria noastră raţiune de a ne indigna. Acest lucru este imperios. Atunci când ceva ne indignează, aşa cum m-a indignat pe mine nazismul, atunci devenim bătăioşi, hotărâţi şi angajaţi. Ne alăturăm marelui curent al istoriei, care trebuie să continue prin fiecare dintre noi – un curent care se îndreaptă spre dreptate şi spre o mai mare libertate, dar nu spre această libertate fără frâu, aidoma vulpii în coteţul găinilor. Aceste drepturi prevăzute in Declaraţia Universală redactată în 1948, au un caracter universal. Dacă ştiţi pe cineva căruia îi sunt refuzate, susţineţi-l, ajutaţi-l să le dobândească.(…) chemăm şi astăzi la o veritabilă insurecţie paşnică împotriva mijloacelor de comunicare în masă care ne propun ca viitor pentru tineretul nostru societatea de consum, dispreţul la adresa celor slabi şi a culturii, amnezia generalizată şi concurenţa acerbă a tuturor, împotriva tuturor. Celor care vor trăi în secolul XXI, noi le spunem cu afecţiune: A CREA ÎNSEAMNĂ A REZISTA, A REZISTA ÎNSEAMNĂ A CREA. (Stéphane Hessel, Indignaţi-vă!, editura Nemira 2011 )

Pentru a ne face o primă idee despre Ubu Rege, cel mai simplu este să căutăm explicaţia adjectivului derivat de la acest intrigat şi intrigant personaj.

UBUÉSC, -Ă,ubuéști, adj. (Livr., peior.) Care evocă caracterul grotesc al lui Ubu, prin despotism, cruzime, cinism și lăudăroșenie excesivă sau prin meschinărie. (cf. fr. ubuesque < format după n. pr. Ubu, personaj din piesa lui Alfred Jarry, Ubu roi (= Ubu rege, publ. în 1896) + suf. -esque) [TLF] (sursa www.dexonline.ro)

Alfred Jarry reuşeşte prin Ubu un crochiu metaforic al omului modern. Ubu este un anti-erou, dezgustător şi ca înfăţişare şi ca fel de a fi. E gras, urât, vulgar, lacom, necinstit, stupid, vorace. Este prototip al dictatorului universal, dar absurdul acestui regim de guvernământ este diferit de cel kafkian sau orwellian prin tocmai grotescul par excellence, reiterat continuu prin repetate tuşe groase, care coroborate cu un comic situaţional de nişă, duc la ideea neverosimilităţii personajului. Ubu rege este un punct de referinţă extrem, iar posibilitatea similitudinilor între personajul Ubu şi personaje reale este de o gravitate alarmantă, reclamând o încălcare stringentă a drepturilor şi valorilor umane.

Ţăranii: Pentru numele lui Dumnezeu, dom’le Ubu, fie-vă milă de noi, suntem nişte bieţi cetăţeni.

Dom’Ubu: Pagubă-n ciuperci. Plata.

Ţăranii: N-avem de unde, am achitat.

Dom’ Ubu: Plata! ori de nu v-achit la zdup cu tortură şi suguşare de guşă cât şi cu descăpăţânare de cap! Ce cornuburţii, că doar eu sunt regele, pare-mi-se!

Dom’ Ubu: Având în vedere că suntem în Franţa, ţara-n care libertatea e egală cu fraternitatea, care nu-i comparabilă decât cu egalitatea pe care-o are legalitatea, luând în consideraţie că nu-s în stare să fac şi eu ce face toată lumea, ţinând seama că mi-e totuna şi egal că sunt egal cu toată lumea, fiindcă pân’ la urmă tot eu o să omor toată lumea, am să mă fac sclav, madam Ubu. (sursa citatepedia)

Ubu Rege a fost reeditată în anul 2009 la editura Paralela 45 şi beneficiază de următoarea descriere: Ubu – Rege încoronat înlănţuit în almanah pe colină – cu prolegomenele şi para lipomenele respective, cât şi cu alte documente literare, istorice şi iconografice privitoare la viaţa, la opera şi aventurile ilustrului bărbat, transfigurate patafizic în româneşte de Romulus Vulpescu.

L’empire du bien, din câte ştiu eu, nu a fost tradusă încă integral în limba română, în afara unui fragment tradus pentru Dilema Veche de Alex Leo Şerban în anul 2004.

Binecuvîntările plouă de peste tot. Zeii au căzut pe pămînt. Toate cauzele sînt ascultate, nu mai există alternative prezentabile la democraţie, la cuplu, la drepturile omului, la familie, la tandreţe, la comunicare, la impozitele obligatorii, la patrie, la solidaritate, la pace. Ultimele viziuni despre lume au fost scoase de pe pereţi. Îndoiala a devenit o maladie. Necredincioşii preferă să tacă. Ironia se face mică-mică. Negativitatea se chirceşte. Moartea însăşi nu se mai umflă-n pene, ştie că nu mai are mult de trăit sub soarele nemilos al Speranţei de Viaţă triumfătoare. (…)

Am fost emancipaţi. Asta e. Nu mai avem nici-o grijă. De nicăieri. Democraţia pluralistă şi economia de piaţă au grijă de noi. Restul este istorie. Istorie trecută. Ascultaţi-vă corpul! Alergaţi, faceţi muşchi! Sus cu tonusul! Toate plăcerile insulelor mîngîiate de briză, la îndemîna voastră! Descoperiţi gimnacuatica.(…)

Ah, ce bun e Sistemul! Şi ce grijă are de noi. Cîte puţin pentru toate gusturile. Tot Binele împotriva Răului întreg. Plin ochi! Iată epopeea. Tot ceea ce are dreptate definitiv contra a tot ce n-are niciodată dreptate. Neo-Bunătatea are vîntul în pupă împotriva sexismului, a rasismului, contra discriminărilor de orice fel, contra răului tratament aplicat animalelor, contra traficului de fildeş şi de blănuri, contra responsabililor cu ploile acide, a xenofobiei, a poluării, a distrugerii peisajelor, a tabagismului, Antarcticii, colesterolului, sidei, cancerului ş.a.m.d. Contra celor care ar ameninţa patria, viitorul Întreprinderii, dorinţa de-a învinge, familia, democraţia.” (Philippe Muray, L’empire du Bien, Ed. Les Belles Lettres,1991)

Încă un foarte interesant articol despre Philippe Muray, a apărut în Idei în dialog în numărul 2 din 2007, semnat de Alexandru Călinescu.

Muray avea o cu totul excepţională capacitate de a detecta prostia şi demagogia, ipocrizia şi minciuna, impostura şi ignoranţa. (…) Nimeni nu e obligat să-l urmeze pe Muray în catilinarele sale dar nimeni – dacă are o minima onestitate intelectuală – nu va rămîne insensibil la umorul şi la talentul său de mare scriitor. În definitiv, el ne lasă un mesaj reconfortant: „A fi bolnav de această epocă bolnavă este un semn de sănătate“

Puteţi găsi tot articolul aici. Încercaţi-l cu încredere, dragi bookaholici!

The post Hessel, Jarry şi Muray – indignare, ubuesc şi speranţă appeared first on Bookaholic.

Meteosensibili sau nu, cert e că resimţim fără dubiu venirea primăverii. Pe lângă soare, cer albastru, cântec de păsărele, ne trezim tot mai des cu dispoziţia aia de it’s a beautiful day, când deschizi larg toate ferestrele şi când cu greu te poţi împotrivi chefului de ducă. Te simţi bine, revigorat, ai impresia că tocmai ţi-a fost dată o putere căpcăunească de a muta munţii din loc.

E suficient să facem câţiva paşi afară pentru a realiza că nu doar noi ne bucurăm de prinosul energiei solare. Tot felul de gâze încep să apară în peisaj. Mai întâi cu un uşor scepticism, ca şi cum încă nu pot acorda credibilitate sută la sută meteorealităţii, apoi din ce în ce mai curajoase, fie în expediţii solitare, fie în mişunări şi forfote gregare. Şi aşa te trezeşti că saluţi un păianjen, că întrebi un gândac cam ramolit dacă se simte bine, că faci loc unui miriapod grăbit să traverseze trotuarul şi îţi propui în gând, ca atunci când ajungi acasă, să faci două lucruri: să citeşti câteva povestiri de Emil Gârleanu – pentru că ţi-e dor – şi să te uiţi la câteva episoade din Minuscule – pentru că deja a trecut destul de mult timp de când nu ţi-ai mai văzut simpaticii prieteni.

I. În perioada copilăriei mele au existat nişte cărţulii care îmi erau foarte dragi. Cu sau fără coperţi, cu semne ale faptului că pe vremea aia se purtau nişte războaie crâncene, cu pete de cerneală sau pic (unde încercasem să scot cerneala) – le preţuiesc şi acum, poate mai mult decât atunci: Din lumea celor care nu cuvântă de Emil Gârleanu, Târlici de Dim. Rachici, În grădina mea de Ana Blandiana, Baba iarnă intră-n sat de Otilia Cazimir, Dora Minodora şi Luna Betiluna de Ana Maria Smilgelschi – a cărei reeditare în anul 2010 la editura Paralela 45 m-a făcut să tresalt de bucurie.

Mai era o poveste despre mult şi colorat păsăret care ar fi fost sortit îngheţului (nu mai ştiu exact, dar se întâmplase ceva cu primăvara) dacă o pasăre foarte mică şi curajoasă nu ar fi zburat până la soare să aducă o rază salutară şi Cele şapte scoici surori. Acestea erau cărţile care aveau un statut special, atât prin constanţa cu care mereu reveneam la ele, cât şi prin raftul alocat lor în bibliotecă. Din păcate colecţia nu a supravieţuit intactă până azi din cauza fie a repetatelor mutări, fie a mărinimiei părinţilor mei sau chiar a mea care le-a împuţinat prin diferite acte caritabile mai mult sau mai puţin inspirate.

Cel mai rău îmi pare după Cele şapte scoici surori şi după Din lumea celor care nu cuvântă. Îmi aduc aminte cum, la bunici, obişnuiam să mă joc de-a cercetătorul-scriitor. Tot ce trebuia să fac era să găsesc o vietate – un gândac, o omidă, o vaca domnului (deşi îmi era cam greu să găsesc una singură, pentru că de obicei insectele astea trăiau doar în comunităţi mari), un melc sau un limacs – şi îi urmăream cu atenţie îndeletnicirile câteva minute bune, după care încercam să pun pe hârtie observaţiile înregistrate.

Problema era că alunecam foarte repede de la obiectivitatea observaţiilor la contiunarea poveştilor din cărţile mele (nu că aş fi înţeles atunci ce e aia obiectivitatea). Toate gâzele aveau familii, cu părinţi, fraţi, surori, bunici. Părinţii-gâze munceau, iar copiii-gâze mergeau la grădiniţă sau la şcoală şi trebuiau să fie cuminţi şi ascultători. Uneori se întâmpla ca vreunul dintre ei să o buctească şi atunci era mare scandal gândăcesc. Observaţia era preambul, iar imaginaţia finalitate. Mai cred că la vârsta aceea, astfel de preocupări şi interese erau, de fapt, general valabile. Aşa că, pentru a vă reactiva şi vouă amintirile experienţelor gâzăceşti, vă ofer o mostră Din lumea celor care nu cuvântă de E. Gârleanu.

Gândacelul

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele. În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi să meargă, până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură – sau o vedea el ce-o face. Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou, şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicaturi: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!… Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce – nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Şi cât era de hotărât şi de vânjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:

- Uf! Că mult mai am de suit, Doamne! (sursa)

II. Nu ştiu cât de cunoscut e faptul că Emil Gârleanu a fost şi scenarist şi regizor. Acest detaliu biografic mă determină să cred că dacă ar fi avut tehnologia necesară, cu siguranţă ar fi realizat un film despre viaţa insectelor, combinând animaţia cu cadrele filmate în natură.

Ok, nu a făcut-o Emil Gârleanu acum o sută de ani, dar au reuşit Thomas Szabo şi Hélène Giraud în 2006 realizând Minuscule.

The private life of insects – titlul ar putea induce în eroare, trimiţându-ne în sfera documentarelor BBC, gen Earth, Sees sau Animals life. Nimic mai departe de o astfel de presupunere. Episoadele scurte de cca. 5 minute, extrase din viaţa cotidiană a insectelor sunt mai aproape de povestirile din copilăria noastră decât de vreun demers ştiinţific.

”So forget everything you’ve ever learned about segmented, winged or wingless little creatures, because you’re about to discover bug reality. MINUSCULE revolves around the day-to-day existence of insects. Although the series calls to mind a wildlife documentary, it’s a documentary in which the insects are presented in burlesque situations, with a fair amount of philosophical contemplation thrown in. You might call it a cross”. (sursa)

Personajele sunt gărgăriţe, muşte, ţânţari, furnici, lăcuste, păianjeni, melci, fluturi, omizi, cărăbuşi, greieri, albine, libelule şi viespi. Negreşit vă veţi îndrăgosti de ele. Îl veţi adora pe micuţul păianjen negru din casă, care mai tot timpul cade victimă şmecheriilor muştei. O să vă cucerească omida care vede o carte poştală cu mare şi plajă şi care se hotărăşte să plece într-o călătorie către locul cu pricina. Ce să mai zic de gărgăriţa care face mişto de viespi şi de muşte sau de păianjenul outdoor, care are şase ochi şi de aceea realitatea văzută de el apare în şase cadre separate sau de fluturele de noapte care percepe ciclul circadian inversat şi care într-un episod se îndrăgosteşte de fluturele de zi?!…Da, vă spun sincer că nu o să va plictisiţi, de fapt nici nu veţi realiza când se vor termina sezoanele:

Cadrele naturale au fost filmate în regiuni rurale ale Franţei precum şi în parcurile naţionale Mercantour şi Ecrins. Minuscule este un film hibrid, fără target de vârstă şi cu caracter internaţional datorită accesibilităţii universale a limbajului folosit. Acest fapt este dovedit şi de vânzările record în 70 de ţări pentru televiziune şi în 30 pe suport DVD. Nu pot decât să sper că o să vă placă într-atât de mult încât să vă lăsaţi prinşi în lumea Minuscule.

)

Anul trecut a fost realizat si lungmetrajul Minuscule: Valley of the Lost Ants.

The post Primăvara aceasta se poartă gâzele à la Emil Gârleanu şi Minuscule appeared first on Bookaholic.

Unele dintre primele locuri de care m-am îndrăgostit când am ajuns în Germania au fost librăriile. Generozitatea spațiului, diversitatea produselor, calitatea acestora și modul de prezentare m-au cucerit imediat.

Atmosfera e relaxată și prietenoasă indiferent de cât de mare e ștaiful librăriei, iar dacă se întâmplă să nu găsești cartea căutată, amabilitatea angajaților și promptitudinea serviciilor te lasă fără replică. Ne pare foarte rău, dar nu avem cartea pe care o căutați, o putem însă comanda iar mâine dimineață va fi aici.

Dar am devenit cu adevărat dependentă de spațiul din librării destinat copiilor. Sunt sute de cărți pentru copii și chiar e un exercițiu foarte greu pentru mine să încerc să aleg una sau două dintre ele, pentru că toate sunt foarte frumoase. Și atât de diferite. Când intru într-o librărie, de obicei o fac cu răgaz. Îmi dau timp să privesc cărțile, să le ating, să le mângâi paginile lucioase, să le miros culorile, și așa îmi vine să plec cu toate acasă. :)

Promit că voi reveni cu impresii mai elaborate despre librăriile de pe aici, dar acum vreau să vă spun despre minunea peste care am dat ieri într-o librărie din Regensburg. Am găsit toată colecția de cărți pentru copii (care s-au tradus până acum în germană) scrise și/sau ilustrate de minunatul Benjamin Lacombe. Da, acel Benjamin Lacombe cu a lui madame Butterfly, care nu cred că vă este necunoscut, pentru că s-a mai vorbit pe bookaholic despre el. Pe site-ul lui găsiți mai multe informații despre el. De asemenea, merită accesat și blogul lui.

Am plecat din librărie cu Lisbeth, die kleine Hexe și cu o colecție de 20 de ilustrate cu personajele lui Lacombe, iar când am ajuns acasă, deși era foarte târziu am rămas priponită în fața calculatorului vânând informații despre el și admirând desenele acestuia, care pe alocuri, seamănă cu personajele lui Tim Burton și cu păpușile lui Beth Robinson, fără a avea însă exagerarea maladivă și mortuară a acestora din urmă.

Nu știu dacă Lacombe este în plan de traducere la vreo editură din România, dar sper din suflet să se întâmple lucrul acesta. Până atunci iubitorii de povești și desene minunate, fie ei mici sau mari, pot găsi cărțile lui în alte limbi, printre care franceză, engleză, spaniolă și germană.

În continuare iată câteva mostre care sunt convinsă că îi vor face pe mulți dintre voi să caute cărțile online pentru a le comanda sau să dea iama în librării.

După o parte din personajele desenate de Benjamin Lacombe s-au realizat și sculpturi. Tare aș mai vrea să văd o astfel de expoziție!

The post Fascinanta lume a personajelor lui Benjamin Lacombe appeared first on Bookaholic.

Dragi bookaholici, aș vrea să vă întreb ceva: când ați scris ultima scrisoare? Și nu mă refer la mailuri-scrisori, ci la una dintr-acelea autentice care implică un alt fel de asumare, precum și pregătirea conștiincioasă, ritualică de dinainte, cu coli albe, stilou și ordine pe birou?

Până îmi veți răspunde voi, o să încerc să vă spun de ce cred eu că scrisorile sunt fascinante. Iată doar câteva exemple de argumente care îmi vin acum în minte.

Succint, scrisorile:

- conferă o anumită idee de unicitate și imortalitate corespondenților;

- sunt păstrătoare sau revelatoare de secrete;

- pot schimba vieți;

- pot reprezenta autentice expresii artistice;

- pot fi considerate literatură de foarte bună calitate;

- sunt sursă de inspirație pentru alte demersuri artistice (uneori doar ideea de scrisoare e suficientă – o formă veche, cunoscută cu un fond, conținut nou).

Să le luăm pe rând .

1. Unicitate și imortalitate.

Hm, cam livresc, nu? Dar iată o mostră-explicație camuflată într-o poveste universală care va convinge că nu exagerez. O avem pe Ina exemplu. Ina are acum 34 de ani. Nu contează ce face, ce lucrează și așa mai departe. Zic doar că nu contează pentru noi acum, fiindcă aceste detalii sunt nesemnificative pentru povestea noastră. Știm însă că Ina are o cutie din lemn de cireș pe care a primit-o de la bunicul ei (impropriu spus a primit-o, pe care a luat-o pur și simplu odată când a fost la țară și așa a salvat de lăcomia cariilor caseta în care bunicul își ținea mai demult actele și în care acum păstrează ea tot felul de lucruri). La fel, nu este cazul să intrăm în amănunte redundante despre caseta de lemn, deși mie mi se par foarte interesante toate obiectele pe care Ina le-a adunat de-a lungul timpului. Cert și important e că printre ele sunt și câteva scrisori.

Aha, începe să se lumineze, nu? Însă pe noi ne interesează doar una anume. O scrisoare din 1917 trimisă din America (S.U.A.) de către un anume Petru Caplan către o anume Marta Crețu. Știu exact la ce vă gândiți: că Petru și Marta sunt, probabil, stră-străbunicii sau stră-străunchiul/ mătușa Inei. Greșit. Această scrisoare, la care Ina revine de câte ori se simte nostalgică sau când șterge praful și ajunge și la cutia din lemn de cireș, este rezultatul unui șantaj. Incriminații: Ina și Mihai pe când aveau vreo 7-8 ani.

Ta na, v-ați fi gândit la asta? Mihai descoperise la bunicii lui în pod un cufăr cu tot felul de lucruri (genul acela de lucruri care se găsesc în cuferele bunicilor din poduri în care nu ai voie să te urci). Mihai a avut inspirația și curajul pe atunci să sustragă vreo câteva obiecte, printre care și această scrisoare. Era un adevărat artefact. O scrisoare din Richmond, statul New York. Un unchi aventurier, un Robinson Crusoe rudă cu Mihai. De câte ori Ina mergea pe la Mihai, îl ruga să îi arate scrisoarea și să îi povestească despre Petru și Marta. Poveștile lui Mihai erau întotdeauna puțin schimbate, dar Inei nici că-i păsa. Era fascinată de acea scrisoare. L-a rugat pe Mihai să i-o dea ei. Era însă logic ca acesta să refuze. A încercat să îi ofere alte obiecte în schimb. Nu, scrisoarea nu era de dat și basta. În aceste condiții, deși erau buni prieteni, Inei a început să îi fie ciudă pe Mihai, să îl invidieze pentru că Petru și Marta erau doar ai lui. S-a trezit gândindu-se cum să fure scrisoarea, dar nu a fost în stare să-și ducă la bun sfârșit planul ingenios și reprobabil.

Într-o zi însă, pe când era la Mihai acasă, norocul a fost de partea ei sau, mai bine zis, norocul i-a surâs, iar ea a valorificat cu vârf și îndesat zâmbetul. În acea zi Mihai a spart, normal că din greșală, vasul chinezesc al mamei lui, vasul acela care era obiect de muzeu la ei în casă și pentru care posesoarea era în stare să genereze amenințătoare crize de isterie. O adevărată tragedie, ce mai! Mihai era îngrozit. Tot curajul și toată bățoșenia lui se topiseră. Atunci a fost momentul ei și aceea i-a fost întrebarea: Zic că l-am spart eu dacă-mi dai scrisoarea. Ce zici? Și asta a fost tot.

Așa că Marta și Petru continuă să trăiască în cutia din lemn de cireș și în poveștile Inei despre ei. Poate cândva, fiul ei va pierde un rămășag și scrisoarea va ajunge în alte mâini care vor mângâia scrisul caligrafic și uite așa Marta și Petru vor continua să trăiască, departe poate de viețile lor adevărate, dar ce mai contează detaliul acesta când povestea se sparge în zeci de alte povești care sfidează cu încăpățânare timpul? Niciun epitaf savuros sau o fotografie originală pe cruci nu le-ar fi putut garanta o astfel de dăinuire.

2. Faptul că scrisorile sunt păstrătoare și revelatoare de secrete este cu siguranță cunoscut și demonstrat. Și nu mă refer neapărat la secrete conspiraționiste care ar putea schimba mersul lumii, ci la anumite detalii sau întâmplări care au statut de secret pentru cei doi corespondenți, dincolo de faptul că pentru o terță persoană pot reprezenta doar informații mundane sau lipsite de inedit.

De exemplu, o scrisoare a părinților de când aceștia încă nu erau părinți, găsită întâmplător în sertarul cu fotografii, poate reprezenta un fapt de un insolit și o importanță majoră pentru preadolescentul care o găsește. Doar ținând plicul în mâini are impresia că a descoperit un continent necunoscut. E o descoperire vespuciană, columbiană. Nu o citește pe toată o dată.

Citește doar fragmente, așa sentimentul de ilegalitate, de vinovăție pe care îl resimte este mai atenuat. Dar ce bogății sunt acolo! Și cum încep scrisorile cu dragul meu iubit sau scumpa mea floare. Și nu, nu sunt șabloane răsuflate. E poezie. E poezia părinților lui de dinainte de a fi părinții lui. După aceea, ce ciudată îi pare grija și respectul pe care și-l arătau unul altuia, și, în același timp, ardoarea cu care își doreau să se reîntâlnească. Și așa află că atunci când au fost la Sinaia, mama și-a scrintit piciorul pentru că tata a știut el o scurtătură pe unde să coboare de pe munte, cum plănuiau să viziteze nu știu ce alte orașe sau cum tatălui îi părea rău că nu mai găsise bomboanele cu pisici, preferatele mamei. Da, nu e nevoie de coduri ale lui Da Vinci în scrisori ca să le fie recunoscută autenticitatea secretelor. Și felul în care se încheiau, cu acele săruturi a căror pasiune implicită anticipa parcă viitoarea lui existență, a preadolescentului curios și cotrobăitor.

3. La partea cu schimbatul vieților sunt mai multe variante și, cum de altfel cred că vă și așteptați, nu mă refer la scrisorile testamentare, deși și ele fac parte din această categorie. O scrisoare scrisă, expediată, primită și citită poate, prin coroborarea și conlucrarea acestor patru factori, să impună anumite, doar anumite alegeri, care altfel nu ar fi fost luate în calcul. Mai departe, dacă ne jucăm puțin, chiar și profan, de-a probabilitățile date de acești 4 factori – vom avea următoarele situații: scrisori scrise, expediate, primite și necitite, scrisori scrise, expediate și neprimite, scrisori scrise și neexpediate și scrisori nescrise nicicând (sau scrise doar în gând, și aici trebuie să recunoaștem că suntem cu toții adevărați maeștri).

4. Chiar dacă stau sub semnul anonimatului, anumite scrisori sunt reale expresii artistice. Îmi aduc aminte de un fost iubit care continua în vremea studenției să corespondeze cu un prieten din copilărie. Am văzut câteva dintre scrisorile lor și am rămas mută de uimire. Nu erau doar simple scrisori, erau adevărate bijuterii caligrafice care trădau o grijă pentru frumos și o atenție la detaliu demne de invidiat. Unele dintre ele erau scrise pe hârtie de calc, întotdeauna doar cu stilou, iar caligrafierea primelor litere din alienate îmi incita imaginația purtând-o către arta caligrafierii japoneze.

Intrigant la prietenul meu de atunci era faptul că nu te prea lăsa să ghicești în el acest prinos de sensibilitate. Deci dublu efect: și secret, și expresie artistică. Aș îndrăzni să spun chiar triplu, pentru că, dincolo de anumite poticneli specifice vârstei, textele erau scrise foarte frumos, iar lirismul unor fragmente era reiterat de o construcție naturală, simplă și originală a frazelor.

Când eram mică, ai mei obișnuiau să mă trimită în vacanța de vară în tabere, din care mă întorceam întotdeauna cu noi prietenii despre care eram convinsă că vor dura o viață și mă aruncam în corespondențe asidue, dar care, din păcate, erau ca focul de paie, pentru că în câteva luni se domoleau, iar în cele din urmă se stingeau.

O corespondență specială am avut însă în perioada liceului cu Andrea (așa țin minte că se scrie, Andrea cu un singur e, dar cine mai știe, poate mă înșel). Pe A. o găsisem într-un supliment al Revistei 22, apărut în urma unui concurs pentru liceeni, în care erau fragmente din lucrările participanților. Îmi plăcuse foarte mult fragmentul redat în ziar din lucrarea ei. Mi-a rămas în minte și a dospit.

Sub text apărea numele autorului și localitatea. A. locuia pe vremea aceea într-un sat sau o comună, iar acesta a fost detaliul determinant – într-un sat lumea se cunoaște, așa că poate, cine știe, scrisoarea va ajunge. Și într-adevăr a ajuns, doar cu nume, localitate, până și județul era greșit. A. mi-a răspuns. A fost poate cea mai emoționantă scrisoare pe care am primit-o (poate despre încă una aș putea spune că a avut un impact similar în intensitate, dar încă nu i s-a prescris statutul de strict confidențial).

Am continuat o vreme să ne scriem și a fost frumos și inspirant. Pe urmă am plecat amândouă la facultate și ne-am pierdut urma. Nu e nevoie de o intuiție detectivistică pentru a se înțelege de ce anume am scris despre A. acum. Dacă găsirea ei a stat în asemenea măsură sub semnul hazardului, poate și regăsirea ei să aibă aceeași finalitate. Așa că Andrea, dacă citești aceste rânduri, să știi că m-ar bucura nespus un semn de la tine!

5. Și am ajuns și la punctul terminus: literatura din scrisori și scrisorile din literatură.

Mi-ar plăcea să am o antologie a celor mai deosebite scrisori: testamentare (scrisoarea lui Albert Einstein către fiul său, Scrisoare deschisă pentru un tânăr - A. Maurois; capitolul Pact între Învinși din Înainte de tăcere, Ernesto Sabato etc.), de dragoste (scrisorile lui Oscar Wilde către Alfred “Bosie” Douglas, scrisorile lui Jean Paul Sartre către Simone de Beauvoir, scrisorile lui Victor Hugo către Adele Foucher, scrisoarea lui Franz Kafka pentru Felice Bauer), celebre, deschise – toate laolaltă, un adevărat festin pentru bookaholica ce sunt.

Dar adevăratele delicii pentru mine sunt scrisorile ca pretext pentru scris sau acele scrisori pe care le descoperi cu surprindere într-o matrișocă mai mare. Și sunt multe și din acestea, de la Cutia neagră a lui Amos Oz la Ce ne spunem când nu ne vorbim de Chris Simion (se ajunge de la scrisoarea-scrisoare la scrisoarea-mail/ sms), dar mă voi opri doar la trei dintre ele și anume la Scrisorar de Mihail Șișkin, Se face tot mai târziu de Antonio Tabucchi și la scrisoarea Magăi pentru Rocamadour din Șotronul lui Julio Cortazar.

Am cumpărat Scrisorar acum mai bine de un an și jumătate. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, începusem să o citesc și nu știu de ce am lăsat-o din mână. Mi s-a părut cumva prea lirică, de un lirism ușor desuet, care ar fi putut amenința concretețea realității în care probabil mă simțeam angrenată și la adăpost. Abominabilă greșală, pentru că acest roman epistolar este de o frumusețe care îți taie răsuflarea, după succinta părere a celor de la Le Figaro care se refereau la începutul acestui roman. Consimt la părerea lor, dar eu pot spune, fără brumă de ezitare, că toată cartea e așa, nu doar începutul.

Sașa și Volodia se iubesc, se despart, suferă, speră, cred că înțeleg viața, știu că nu înțeleg viața, mor și trăiesc în scrisori.

“Noaptea, în asemenea moment, te simți așa de singur și vrei așa de mult să fii un motiv pentru ceva. Și vreau așa de tare să fiu cu tine! Să te îmbrățișez, să te alint. Dar știi ce se va întâmpla dacă numărătorul ăsta stelar de afară va fi împărțit la numitor? O jumătate a universului la celalată? Voi rezulta eu. Și tu alături de mine.” (pag. 15-16)

“Eram așa de fericită! Dar era puțin! Ca să fii fericit, ai nevoie de martori. Te poți simți cu adevărat fericit numai după ce primești un fel de confirmare și, dacă nu prin intermediul privirii, dacă nu prin atingere, dacă nu prin prezență, atunci măcar prin absență” (pag. 17)

”Lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire.” (pag. 19)

”Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun. Numai din cauza ta au început să-mi fie dragi mâinile mele, picioarele, trupul, pentru câ tu l-ai săruat, pentru că tu îl iubești.” (pag. 21)

“… Nu știau că oamenii se ceartă în totalitate și se împacă pe jumatate și, astfel, de fiecare dată se depărtează de iubire, care devine din ce în ce mai puțină.” (pag. 61)

“Uiți o umbrelă într-o cafenea, te întorci după ea și viața ia o nouă întorsătură.” (pag. 105)

“Singurul lucru pe care părinții sunt obligați să-l facă de dragul copilului lor este să fie fericiți.” (pag.203)

Din Scrisorar, Editura Curtea Veche, 2011

Astfel de fraze, deși pot părea trunchiate, așa desprinse din context, sunt irezistibile. În fapt, toată cartea e o asemenea scriere. Scrisorar - formidabil pretext despre dragoste, viață și moarte, scris în doi timpi și 48 de scrisori.

Ideea acestui articol mi-a venit în momentul în care am terminat de recitit scrisorile lui Antonio Tabucchi din Se face tot mai târziu. Ca Sașa din Scrisorar, am resimțit o imensă fericire și aveam nevoie de martori, de voi cărora să vă împărtășesc această experiență, semeni întru aceleași trăiri.

Am citit cartea în prima săptămână de primăvară. În fiecare zi după cursuri mergeam într-o piațetă din oraș și citeam. Piațeta e în formă de pătrat, pe trei dintre laturile interioare sunt bănci, tufe și copaci, iar în mijloc, decupate de alei, doar parcele cu iarbă și flori. Eu mă așezam întotdeauna pe aceeași bancă. În față aveam libertatea spațiului și primăvara, iar în spate, aceeași melodie cântată la flaut care ajungea la mine pe o fereastră deschisă a școlii de muzică ce reprezenta una dintre laturile pătratului piațetei. Nu am nici ureche, nici cultură muzicală ca să pot afla vreodată ce anume mi se cânta în fiecare zi, dar știu sigur că mă simțeam aidoma personajelor lui Tabucchi, cumva suspendată în afara timpului:

“Personajele cărții mele au uneori sentimentul că întâmplările le-au luat-o înainte – trădări făptuite sau îndurate, greșeli și neînțelegeri -, numai că și-au dat seama de acest lucru cu întârziere. Vreau să zic că pe moment intuiau, dar aveau să înțeleagă abia pe urmă. De fapt, sunt vieți în afara orarului. În cartea aceasta cred că mai cu seamă iubirea este în afara orarului, un fruct mereu prea crud ori prea copt”.

Îmi e cu neputință să mă opresc asupra unor citate cumva reprezentative. Mai degrabă, voi reda câteva începuturi și sfârșituri de scrisori care nu mai au nevoie de alte apologii.

“Draga mea,

știu că te ocupi de trecut: e profesia ta. Dar asta-i altă poveste, crede-mă. Trecutul este mai ușor de citit: cineva se întoarce și, dacă poate, aruncă o privire înapoi. Și apoi, fie ce-o fi, rămâne mereu cumva prins, măcar într-o părticică. Uneori sunt de ajuns doar mirosul și papilele gustative, e un lucru cunoscut, îl știm din anumite romane, chiar frumoase. Ori o amintire, oricare ar fi: un obiect văzut în copilărie, un nasture găsit într-o cutie, ce știu eu, o persoană care, fiind totuși alta, îți amintește de altcineva, un bilet vechi de tramvai. (…) Acum știu, ce idioți, ne preocupăm atâta de maluri, când de fapt, nu există decât fluviul! Dar e mult prea târziu, la ce bun să ți-o mai spun?” (Fluviul, pag. 21, 38)

“Madame, draga mea prietenă,

cum se petrec lucrurile. Și ce le dirijează: un nimic. Este o propoziție pe care am citit-o, iar acum mă gândesc la ea. Și apoi: noi suntem cei care caută ori suntem căutați? Și la asta ar trebui să reflectăm. (…) Adio scumpa mea prietenă, sau măcar la revedre într-o altă viață, care cu siguranță nu va fi a noastră. Căci jocurile de-a existența, cum știm, sunt interzise tocmai de ceea ce, trebuind să existe, a și trecut. Este acel minuscul, și totuși de netrecut, Forbidden Game pe care ni-l impune Actualitatea noastră.” (Forbidden Game, pag. 41, 52)

“Dragostea mea,

am aflat din întâmplare că ești încă în viață.(…) Totuși, s-ar putea întâmpla ca sensul vieții cuiva să fie acela, nesăbuit, de a căuta voci disparate, și poate de a crede într-o zi că le gasește, o zi pe care n-o mai aștepta, o seară în care este obosit și bătrân, și cântă sub clar de lună, și adună toate glasurile ce vin din nisip. Și nu-i un miracol, gândește-te, pentru că noi nu avem nevoie de miracole, le lăsăm bucuroși altora. Și atunci, gândește-te, poate că-i doar o iluzie, o iluzie mizerabilă, care totuși pentru o clipă, cât ai cântat muzica aceea, a fost chiar adevărată. Și numai de aceea ți-ai trăit viața și ți se pare că asta a dat sens nesăbuinței, nu crezi? La ce folosește o harpă cu o singură coardă?” (pag. 121, 136)

“Dragostea mea,

Ciudată formă de viață este aceasta în care într-o noapte se întâmplă să te trezești în întuneric, să auzi cântând un cocoș și să ți se pară că te afli în gospodăria în care ți-ai petrecut copilăria! (…) Dar tu, dragostea mea, vei fi acolo iarăși? Ți-ai făcut ca și mine, călătoria de întoarcere și totul va începe din nou, luând-o iarăși de la început?” (Ciudată formă de viață, pag. 187, 194)

“Dulcea mea fată mâhnită,

Mâhnirea ți-am produs-o eu, părăsindu-te. Dar n-a fost vina mea, o știi, chiar dacă nu-i cazul să vorbim despre vină, și apoi tu n-ai putut suporta niciodată cuvântul vină. Într-adevăr e un cuvant insuportabil. (…) Pentru mine, timpul e ca și oprit, știi?” (Ajunul Înălțării, pag. 197, 202)

Din Se face tot mai târziu, editura Polirom, 2008

Sper ca lipsa abilității mele de a fi mai selectivă, să fie în avantajul plăcerii voastre pentru lectură.

Și ultima scrisoare este cea a Magăi către Rocamadour din Rayuela de Cortazar, la care revin ori de câte ori mă încearcă o dispoziție fuji (cândva culorile filmului Fuji mi s-au părut cel mai apropape de felul în care eu însămi percepeam culorile realității, similare cu cele imediat de după furtună. Am extrapolat și am creat dispoziția fuji – specifică prin intensitatea trăirii la nivelul tuturor simțurilor. În Șotron am regăsit-o în fiecare cuvânt.)

Din categoria no comment

“Bebeluș Rocamadour, bebeluș. Rocamadour:

…îți scriu fiindcă nu știi să citești. Dacă ai ști nu ti-aș scrie sau ti-aș scrie lucruri importante. Odată va trebui să-ți scriu să fii cuminte, să sa te îmbraci bine. Pare de necrezut că odată, Racamadour. Acum îți scriu doar în oglindă, din când în când trebuie să-mi șterg degetul căci se udă de lacrimi. De ce Rocamadour?….Există ceva care se numește timp, Rocamadour, e ca o goangă care mișuna întruna. Nu-ți pot explica fiindca ești atât de mic, dar vreau să-ți spun că Horacio trebuie să vină imediat. Să-l las să citească scrisoarea ca să-ți spuna și el ceva? Nu, nici eu n-aș vrea ca cineva să-mi citească o scrisoare care e numai pentru mine. Un secret doar al nostru, Rocamadour. Nu mai plâng, sunt mulțumită, dar e atât de greu să înțeleg ce se întâmplă, am nevoie de atât timp ca să pricep lucruri pe care Horacio și ceilalți le înțeleg imediat, însă ei care înțeleg atăt de bine totul nu ne pot înțelege pe tine și pe mine, nu înțeleg că eu nu te pot ține cu mine, nu pot să-ți dau de mâncare și să-ți schimb scutecele, să te adorm sau să ne jucăm, nu înțeleg și în realitate nu-i interesează, iar eu care sunt atăt de interesată, știu doar că nu te pot ține cu mine, că e rău pentru amândoi, că trebuie să stau singură cu Horacio, să trăiesc cu Horacio cine știe până când,ajutăndu-l să caute ceea ce el caută de zor și ai să cauți și tu, Rocamadour, fiindcă vei devein bărbat și ai să cauți și tu ca un prost și jumătate. (…)

(…) Așa stau lucrurile, Rocamadour: la Paris suntem ca ciupercile, creștem pe barele scărilor, prin încăperi întunecoase unde miroase a untură, unde oamenii fac tot timpul dragoste și apoi prăjesc niște ouă și pun discuri cu Vivaldi, își aprind țigările și vorbesc (…) suntem foarte murdari, toată lumea e foarte murdară și frumoasă la Paris, Rocamadour, paturile miros a noapte și a somn greu, dedesubt sunt scaune de praf și cărți. (…) N-aș putea să te țin aici, deși ești atât de mic n-ai încăpea nicăieri, te-ai lovi de pereți.(…) și te iubesc așa de mult, Rocamadour, bebelușul meu Rocamadour, dințisor bob de orez, te iubesc atât de mult, năsuc de zahăr, copăcel, căluț de lemn…” (pag. 116-118)

Din Șotron, editura Univers, 1998

Cam atât despre scrisori deocamdată. Pentru a asigura simetrie compozițională acestui articol, închei adresându-vă o a doua întrebare: care e scrisoarea voastră preferată? Iar dacă sunteți curioși, puteți afla aici care ar fi 19 dintre motivele pentru care ar trebui să ne reapucăm de scris scrisori sau aici pentru puțină inspirație dacă intenționați să vă creați propriul kit pentru un astfel de demers.

The post Despre scrisori cu Șișkin, Tabucchi și Cortazar appeared first on Bookaholic.

sau 1 Mai muncitoresc în hohote de râs cu Nicuță Tănase și Ion Dogar Marinescu

Îmi propusesem să sărbătoresc ziua de 1 mai prin muncă (știu, șablon răsuflat… ). Astfel, la ora șapte dimineața eram cu ochii făcuți, cu micul dejun luat, pregătită să recuperez absența de pe bookaholic și ulterior să mai exersez puțin la germană.

Aveam însă o problemă, un ușor disconfort provenit din amintirea unei rămășițe de vis care îmi bruia gândurile. Niciodată nu am avut vreo curiozitate pentru tălmăcirea viselor, probabil că puținele informații pe care le mai rețin din timpul facultății și câteva exerciții de introspecție mi-au fost absolut suficiente pentru a mă scoate din impasuri de acest gen.

Lucrurile au stat însă altfel în dimineața cu pricina. Mi-am amintit că văzusem în bibliotecă o carte de explicare a viselor. O văzusem de mai demult, și deși era o curiozitate că se afla acolo și nu-mi aparținea, nu m-am cramponat și nici nu am făcut investigații pentru a mă edifica. Până în acel moment, când am luat cartea, cu scepticism totuși, și am început să o răsfoiesc. (inclusiv numele scriitorului îmi augumenta scepticismul: Nicuță Tănase)

Nu mică mi-a fost uimirea să descopăr o carte umoristică, fără nicio legătură cu astrologia sau psihologia. Iată o mostră, deschid cartea la întâmplare: Ecvestru. Dacă visezi că ai murit, și ca să nu se uite figura ta, ți s-a ridicat o statuie ecvestră în Piața Matache Măcelaru, bucură-te pentru că a doua zi, instituția la care lucrezi va vorbi numai de bine la persoana ta și s-ar putea ca în mai puțin de zece ani să fii propus pentru un schimb de experiență în străinătate. Fotografiază-te! sau Tango. Dacă se face că la un bal dat de Casa de cultură a sectorului șapte dansezi cu Maria Antoaneta de după decapitare și dacă se face că faci un scandal monstru pentru că un pletos nespălat, dar frumos, i-a făcut cu ochiul partenerei tale și dacă se mai face că partenera ta nu-l scapă nici ea din priviri, a doua zi nu mai lipsi nemotivat de la serviciu, că și așa nu stai prea bine cu disciplina în Intreprindere. S-ar putea să ai bucuria să fii chemat chiar a doua zi ca să ți se înmîneze, într-un cadru festiv, cartea de muncă și desfacerea contractului, tot de muncă. Cu Maria Antoaneta ți-ai găsit să dansezi tu?”

După aceste mostre, cartea m-a prins și am răsfoit-o amuzată o bucată de vreme după care curiozitatea mi-a dat ghes și am încercat să aflu mai multe despre autor. Cine a fost Nicuță Tănase și ce a scris el? Am dat peste o foarte scurtă descriere pe Wikipedia și am găsit un articol scris de Florin Hălălău care mi-a plăcut.

Tot în articol, jos la comentarii am găsit și aceste informații extrase din Dicționarul Scriitorilor Români, editura Albatros, 2002, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu: Nicuță Tănase, născut la 12 august 1924, comuna Roșu, București. Prozator. Fiul lui Anghel Nicuță, negustor ambulant, și al Elenei (n. Moldovan). După școala de ucenici urmată la București, lucrează ca lăcătuș la Avrig (județul Sibiu) și apoi la Hunedoara. Debutează în ziarul Combinatului Siderurgic Hunedoara („Uzina noastră”) cu foiletoane și versuri (1948). În 1950 intră la Școala de Literatură și Critică Literară “Mihai Eminescu” din București. Lucrează ca redactor la Urzica, apoi la Scînteia. Colaborează la ziarele centrale și la reviste literare (Scînteia, Contemporanul, Flacara, Gazeta literară, Luceafarul, Presa noastră, Revue Roumaine, Scînteia tineretului, Tribuna, Tînărul scriitor, Viața Românească s.a.), cu povestiri, foiletoane satirice sau fragmente de roman, pe care le publică apoi și în volum. Premiul Asociației Scriitorilor din București pe 1979.

Deși se pare că a scris foarte multe cărți pentru copii, până acum nicio bibliotecă nu mi l-a revelat. Nu știu în ce fel va fi perceput astăzi ca scriitor. Dacă este condamnabil astăzi, pentru contextul socio-politic în care a trăit și la care s-a raportat, dacă valoarea scriiturii sale o depășește pe aceea a unor cărți de plastic actuale sau dacă umorul lui poate fi catalogat ca fiind prea facil, lipsit de acea doză de cinism pe care ne-am obișnuit astăzi să o asociem hazului. Tot ce pot spune este că de multe ori apetența mea pentru cărți, prin necunoscute căi de detectare, mă pune în fața unor ciudate și valoroase descoperiri, nu neapărat în sensul de valoare unanim confirmată de canoanele criticii literare, valoroase la nivel de trăire și experiență personală.

Cred că o analiză a simțului umorului raportat la diferite perioade poate să ne furnizeze interesante informații despre cum se trăia atunci. Dacă știm cum se râdea, de ce se amuzau oamenii și cum o făceau – avem deja multe detalii pentru a creiona din punct de vedere antropologic societatea respectivă. Găsiți aici un articol foarte bine documentat despre Umorul popular, umorul „oficial” şi umorul subversiv în România comunistă semnat de Mihai Barbu.

Și să nu uităm fundamentalul aspect medical: râsul este sănătos! Toți doctorii, de la Hippocrate până la psihoterapeuții de azi, recomandă cu prisosință râsul, ca adjuvant al fericirii. Vă las în continuare să vă amuzați cu scurta istorie a alfabetului în plăsmuirea lui Nicuță Tănase.

A Litera A a fost descoperită în anul 1312 de către un tînăr călugăr african, care – după ce a inventat alfabetul – a băut o sticlă de vin, s-a culcat și a visat că-i lipsește o literă.

B Litera B are oroare de istorie. De cînd era mică. Așa că…să o lăsăm fără istorie.

C Litera C a fost descoperită dormind într-o magazie. După ședință s-a îndreptat, punînd din plin umărul la construirea cuvintelor.

D Litera D s-a născut pe întuneric, în timpul unei eclipse totale, dar trecătoare de soare. Era noapte. Literele dormeau. Cînd s-au trezit totul era bine, doar litera E a țipat că cineva s-a băgat în fața ei. Nu i-a dat nimeni nici o atenție, deși intrusa era destul de voluminoasă.

E Cîteodată, pe-nserat, pe vremea cînd duhurile bune se bat cu duhurile rele, bătrîna literă E își prinde strîns tîmplele între palme și meditează: „Ehei, spune ea, mulți proști mai sunt pe lumea asta! Mare mai e împărăția umorului!” Dar asta nu are nici o legătură cu istoria literei E. Litera E n-a fost niciodată verișoara literei F. Nu există nici un fel de legături de rudenie între ele.

F Litera F a fost creată de fonfăniți pentru uz intern. De-a lungul secolelor ea a fost verișoara literei E, a participat la o singură bătălie importantă, la două cruciade, un război mondial și unul local, a devenit apoi pașnică și fericită fără vreo cauză aparentă, pentru ca în cele din urmă să se stabilească în locul în care poate fi întîlnită și acum.

G Litera G este cea mai veche literă. Atît de veche încît ar trebui scoasă în curte și împușcată. Ea a apărut pe pămînt înainte de nașterea Sfîntului Gheorghe. Dacă nu exista litera G, ăsta se numea Sfîntul Heorhe. Numele celui care a descoperit-o nu se cunoaște, dar se fac săpături în toate locurile. Să sperăm că vom afla, înainte de a fi prea tîrziu, mai multe amănunte despre această literă, căruia autorul îi poartă un respect deosebit.

H Înainte și după potop, toată lumea, dar absolut toată lumea îl pronunța pe H. Își dădea cu o piatră peste mînă, zicea: „Haș, ce mă doare”, îi era sete, zicea: „Haș, ce sete-mi este”, vedea o femeie frumoasă, exclama: „Haș, ce femeie frumoasă”. Deci H-ul era răspîndit peste tot. Dar în alfabet nu exista. „Hai să-l introducem și-n alfabet, au zis cei ce se ocupau cu alcătuirea alfabetului. Dar ce înfățișare să-i dăm, cum să-l facem? Și-au bătut ei capul ce și-au bătut și pînă la urmă tot un rapidist i-a salvat. A scris pe Podul Grand: „Hai Rapid!” „Vino, Răducanu!”.

I Lipsea cu desăvîrșire din alfabet litera I și tocmai în momentul cînd făcătorii, descoperitorii de litere își băteau capul cum să-l inventeze pe I, a trecut pe acolo un țăran cu un stîlp în spinare. Îi trebuia lui stîlpul ăsta ca să-l pună ca șpraiț, să nu-i cadă tavanul în cap. Stîlpul îl luase, așa drept și frumos, din pădure. Făcătorii de litere l-au întrebat așa într-o doară: „Ce-i lemnul ăla la tine?” Țăranul fîstîcit, a început să se bîlbîie: - Iii, îîî… Făcătorii de litere au sărit în sus de bucurie și i-au dat țăranului niște bani, și astfel din lemnul ăla, ai naibii făcători de litere au facut literele i și î, ș-au luat pe chestia asta o groază de bani. Pe adevăratul descoperitor, adică pe cel care l-a tăiat din pădure, nu l-au trecut nici măcar la colaboratori.

De fapt, această literă nu are un istoric prea fericit. Aceiași făcători de litere de la litera I, după ce au luat lemnul țăranului si-au facut din el literele i și î, din greșeală au tras lemnul lîngă focul pe care-l făcuseră pentru a pune de mămăligă. Bietul lemn s-a încovoiat la capul de jos. Cel care știa să mestece mămăliga și care era și mai deștept dintre ei a strigat:

- Hai să facem J din lemnul ăsta îndoit.

Și așa a apărut litera J pe pămînt.

K Întrucît autorul nu a intrat în posesia tuturor datelor în legătură cu istoricul acestei litere, care, după el, este de proveniență străină, amînă explicarea apariției pe lume a literei K. Vă mulțumește pentru îngăduință.

L Se zice că pe Sîntul apostol și evanghelist Luca, înainte de apariția literei L, îl chema Uca. Neplăcîndu-i acest nume, s-a dus la Dumnezeu și s-a plîns. Dumnezeu l-a povățuit să vorbească și el cu un cărturar, că mai mult decît sigur, acel cărturar îî va da o mînă de ajutor. S-a dus Sfîntul apostol și evanghelist Uca la un cărturar, și acesta fiind puțin amețit, l-a întrebat:

- Cu ce ocazie pe la mine, Luca?

Lui Uca i-a plăcut numele de Luca și nu i-a mai spus cărturarului de ce s-a dus la el. Exact atunci a apărut în alfabet și litera L, care trebuie sa recunoaștem că ne este de mare folos, mai ales lunea.

M Această literă era cît p-aci să nu fie inventată. S-a pus la vot și jumătate plus unul din cei prezenți au susținut că nu este nevoie de ea. Tocmai în momentul în care se încheia procesul verbal, s-a ridicat un creștin ortodox și a spus: „Eu susțin cu încăpățînare ca litera M să fie inventată! Ce argumente aduc? Uite, mie îmi place să botez copii. Îmi place să fiu naș. Și am ambiția ca la cîțiva din finii mei să le pun numele Matei. Daca nu avem litera M, cum se vor numi Mateii mei?

S-a pus din nou la vot și litera M a apărut pe pamînt și, după cum bine vedeți, ne este de mare trebuință.

N Se zice că litera N a fost făcută din greșeală. Înaintea erei noastre, cu vreo patru luni, trăia un fierar al cărui nume nu se cunoaște. Înainte de Sfînta Măria mare, fierarul ăsta și-a adus un nepot de la țară ca să-l învețe și pe el acest meștesug. Într-o zi, fierarul i-a dat copilului o bucata de fier încălzit în foc, un ciocan, o nicovală și i-a spus: „ Bate fierul ăsta cît e cald și vezi să-ți iasă din el o unealtă. Indiferent ce unealtă, numai să nu te pună dracul să nu scoți nimic din el”. Ucenicul, fără experiență, săracul, s-a apucat să bată fierul cît a fost cald, l-a bătut ce l-a bătut și în loc de unealtă, i-a ieșit litera N. Și N a rămas și-n ziua de azi. Fie numele ucenicului binecuvîntat, cu toate că nu-l cunoaștem!

O Credeți, nu credeți, aflați că această literă a fost inventată cu ajutorul unui șarpe. Nu cu ajutorul șarpelui ăluia din biblie, cu Adam, cu Eva, ci cu ajutorul unui șarpe foarte obișnuit. Șarpele ăsta foarte obișnuit avea vreun metru nouăzeci și doi în lungime și odată, văzînd că vine un om din stînga lui, s-a luat după el. Omul, de teamă, a început să fugă. Șarpele s-a făcut „roată” și a început să se dea de-a dura după el, după om. Omul a început să fugă mai tare, șarpele roată după el și la un moment dat, omul, văzîndu-l colac, a exclamat: „OOO” și ooo a rămas o și în ziua de astăzi. Se bănuiește că roata a apărut după această întîmplare.

P În legătură cu apariția literei P pe pămînt circulă foarte multe variante. Unii susțin că a fost descoperită de Columb odată cu descoperirea Americii. Presupunerea însă este neverosimilă, pentru că în cuvîntul America nu există nici o literă P. Alții susțin că tot un fierar ar fi inventat-o. Un fierar beat mort. Se zice că ar fi vrut să facă o potcoavă și i-a ieșit un P. Alții spun că litera P ar fi făcut-o faraonul Keops odată cu una din piramide. Se mai zice că, înainte, piramidelor li se zicea iramide și nu suna prea plăcut la urechi. Keops, observînd asta, a făcut un p și iramidelor li s-a spus piramide. Nici varianta asta nu e destul de verosimilă, dar poți să știi? Pînă găsim o altă explicație, s-o luăm pe asta de bună.

R S-au găsit documente care dovedesc că litera R a fost creată de Dumnezeu într-o duminică. În ziua lui de odihnă. Stătea pe plajă și se juca cu degetul pe nisipul umed.(Găletușele, lopățelele și celelalte jucării nu le inventase.) Și jucîndu-se el așa, făcînd fel de fel de semne, din greșeală a făcut și această literă. I-a plăcut așa de mult acest semn pe care l-a făcut din greșeală, încît i-a pus numele R. S-ar putea să fie adevărat, pentru că această literă de unii este luată în considerație, de alții nu. Barem franțujii…Își bat joc de această literă. O pronunță de-ți vine să-i plîngi de milă.

S și Ș

Se zice că pentru inventarea literei S au fost însărcinați doi savanți (numele lor, din anumite motive, nu le deconspirăm). Se mai zice că la un moment dat, unuia dintre savanți, venindu-i în cap litera S, a desenat-o și a strigat: „S!”

Al doilea savant a dat din cap negativ și a zis: „Ș.”

Primul a zis din nou: „S.” „Ș.”

Și s-a încins între ei o bătaie! Pînă la urmă au ajuns la judecată și judecătorul nu a avut ce să judece, pentru că amîndoi erau pentru litera S, dar unul dintre ei nu-l putea pronunța pe S, fiind peltic, zicea în loc de S, Ș. Cu timpul, a intrat în alfabet și litera Ș.

T și Ț Aceste litere se zice că au fost inventate cu ajutorul unui mahomedan care era de meserie tîmplar. Se zice că a venit la el un creștin și l-a rugat să-i facă o cruce, pentru că îi murise un copil.

- Eu nu știu să fac cruce, bre! a zis mahomedanul. - Ia și tu două scînduri și bate-le una de-a curmezișul alteia. Mahomedanul a luat două scînduri, le-a tras la rindea, dar în loc să le bată cum l-a învățat creștinul, a făcut din ele un T. Cînd a văzut creștinul „crucea” a zis: „Țțțț!” Trecînd pe acolo din înîmplare un mare cărturar și auzindu-l pe creștin făcînd „țțț” i-a căzut fisa și din „crucea” mahomedanului, a făcut două litere pe care noi le folosim mai în fiecare zi, fără a ne mai gîndi cu pioșenie la copilul cel mort și la mahomedanul care n-a știut să facă o cruce. Cu toate că-i prea tîrziu, e bine dacă păstrăm acum un moment de reculegere. Mulțumesc.

U Această literă a fost inventată de cel mai leneș inventator. A fost însărcinat să-l inventeze pe U și ce-a făcut al naibii? S-a dus în cameră la el cu un O de tipar mai lunguieț și s-a făcut că se gîndește. Și a chiulit în camera lui de lucru cîteva zile. Cînd mai marii lui au bătut la ușă și l-au întrebat cum stă cu „producția”, acesta a luat O-ul de tipar mai lunguieț, l-a tăiat cu un bomfaier în două și a ieșit din camera de lucru cu doi de U. La unul din ei i-a prins o codiță și l-a făcut U de mînă. Nu ziceți că pentru chestia asta a luat și o primă substanțială? Chiulangiu tipul, dar i-a umblat mintea.

V Litera V a fost inventată din porunca lui Dumnezeu. Înainte de a fi descoperită această literă, Dumnezeu nu se putea înțelege cu creștinii lui. Neexistînd litera V, zicea: „Pace ouă”, în loc de „Pace vouă”, „Zic eu ouă”, în loc de „Zic eu vouă” și așa mai departe. După ce litera V a fost inventată de cuviosul Arlaam (acum Varlaam), acesta a fost trecut în rîndul sfinților, dar nu știu ce a făcut, mi se pare că l-a făcut greșit pe V de mînă și l-a trecut din nou în rîndul mucenicilor. Să-i mulțumim însă pentru prețioasa lui descoperire.

Și în legătură cu această literă sînt mai multe variante. Peste trei sute. Unii susțin că a apărut pe pămînt înaintea lui Gutemberg. Alții susțin că ar fi apărut chiar și înaintea lui Dumnezeu, dat fiind că în formarea numelui său există un Z. Alții susțin că litera ar fi fost inventată dupa domesticirea pisicii. Pisica făcîndu-se prea blîndă, îndrăgindu-l prea tare pe om, se ținea tot timpul după el. Nu-l lăsa nici să răsufle. Atunci unul cu mai multă glagorie la cap, supărîndu-se că nu este lăsat în pace de pisică, a strigat la ea: „Zît!” și pisica a plecat de lîngă el. Cărturarii, observînd că această literă dă rezultate imediate, au introdus-o în alfabet. Să fie așa? Să nu fie? Hai să zicem c-a fost așa, că n-avem nimic de pierdut.

Carte de explicare a viselor, Nicuță Tănase, editura Albatros, 1975

Ar mai fi de zis că ilustrațiile din carte (fiecare literă este reprezentată grafic) sunt realizate de către Ion Dogar Marinescu. Încă o dată surf la suprafața cunoașterii cum numește Baricco folosirea motorului de căutare Google, pentru că nici acest nume nu îmi era cunoscut, deși se pare că a fost unul dintrte cei mai mari caricaturiști români, fondator al Punct Grup. Din păcate nu am reușit să aflu prea multe informații despre Ion Dogar Marinescu cu excepția unui singur site, best cartoons, care îi prezintă 16 desene (dacă sunteți curioși cum arată caricaturile lui, accesați site-ul, imaginile sunt protejate, astfel că nu vă pot oferi aici nici măcar o mostră ) și o referință făcută de Horațiu Mălăiele într-un interviu în revista Clipa din ianuarie 2011: Ion Dogar Marinescu, un prieten de-al meu de demult, a fost, nimeni nu mai ţine minte, un mare caricaturist, care a renovat, într-un fel, faţa caricaturii româneşti pe la începutul anilor ‘70 şi a făcut un grup care s-a numit Punct Grup şi datorită lui am învăţat să gândesc desenând. (sursa)

Sunt sigură că m-am întâlnit cu parte din desenele lui, pe vremea când mă uitam doar la poze, răsfoind almanahurile vechi pe care le aveau părinții mei. Sper ca atât textele lui Nicuță Tănase, cât și desenele lui Ion Dogar Marinescu să fie un plăcut prilej de amintire pentru unii sau noi și interesante „întâlniri” pentru alții. Iar dacă nu va fi niciuna din aceste variante, măcar un prilej de amuzament să fie!

The post Despre tălmăcirea viselor și o scurtă istorie a alfabetului appeared first on Bookaholic.

Să întreb altfel, poate e mai simplu așa: cui nu îi e frică de doamna cu coasă și cine n-a simțit de vreo câteva ori apocaliptice până la nivel celular, trecută prin toate celelalte organe, țesuturi și fluide ale propriului organism deșertăciunea vieții?

Nu, nu intenționez să deschid o cutie a pandorei cu astfel de întrebări, pentru că știu că suntem cu toții victime și părtași ai acestor temeri. Vreau, însă, să vă ofer o altă perspectivă, un alt scenariu prin două cărți despre moarte.

Ce-ar fi dacă în locul coasei, doamna cu pricina ar avea o lalea și ar fi cum nu se poate mai prietenoasă, ba chiar am descoperi că e la fel de vulnerabilă ca noi, că nu știe să înoate sau că simte frigul și tristețea?

Și dacă am ști că frica aceea înspăimântătoare de non-sens și de sfârșit ar fi explicată și îmblânzită? Și nu prin trucuri sau scamatorii, panacee magice sau miracole, ci doar prin puterea exemplului și cu ajutorul a câtorva sfaturi care fără a avea pretenția de a fi un rețetar deathproof, ne ajută să privim moartea în față și să ne îmbogățim viața.

Două întrebări, două răspunsuri: Ente, Tod und Tulpe și Staring at the sun; Wolf Erlbruch și Irvin D. Yalom.

Imediat după descoperirea lui Benjamin Lacombe, am avut încă o dată bucuria unei surprize. Am găsit într-una din librăriile din Amberg cartea pentru copii Ente Tod und Tulpe. Nu știam nimic nici despre autor, nici despre renumele cărții în Germania. Eu am cumpărat-o pentru că nu aș fi putut altfel. Este una din acele cărți care strigă după tine și odată ce ai descoperit-o nu poți pleca din librărie fără ea. Întâlnirea a fost simplă, firească și încărcată de emoție. Normal că prima dată am fost atrasă de ilustrații care, pe mine cel puțin, m-au fascinat, iar când am ajuns acasă, cu dicționarul lângă mine am făcut lumină și în privința poveștii.

Într-o zi Rața simte că cineva o urmărește. La un moment dat, nemaiputându-se stăpâni se întoarce și apostrofează persoana cu pricina: Cine ești și de ce mă urmărești?

Iar de aici începe toată povestea pentru că nu mică îi fu uimirea când află că toată viața fusese urmărită de către Moarte. Replicile sunt simple dar foarte elocvente. După ce reușește să digere șocul acestei surprize, Rața se vede nevoită să recunoască faptul că Moartea, dincolo de ceea ce reprezintă, este chiar foarte draguță și prietenoasă. Este începutul unei frumoase prietenii (exact ca în film ). Gesturile reciproce de tandrețe de care dau dovadă protagonistele emoționează. Întrebările Raței despre viață și ineluctabilul sfârșit sunt pline de candoare și umor, iar răspunsurile tovarășei sunt pe măsură – deși cam vagi reușesc totuși să alunge teroarea și frica gândului la ceea ce va fi după. Finalul, chiar dacă stă sub semnul inexorabilului, este edulcorat prin compasiunea și empatia resimțită de către Moarte în fața sfârșitului, particular al Raței și general al vieții.

După tălmăcirea poveștii m-am pus pe căutat mai multe informații despre autor și carte.

Aceasta a fost scrisă și ilustrată în anul 2007 de către renumitul autor și ilustrator de cărți pentru copii Wolf Erlbruch. (Verlag Antje Kunstmann, München 2007)

În 2008 cartea a fost nominalizată pentru Deutscher Jugendliteraturpreis, fiind apreciată de membrii juriului ca un soft-philosophical „Pas de deux”. În privința ilustrațiilor tot juriul a considerat că simplitatea acestora, maniera naivă de concepere sublinează tocmai dramatismul subiectului.

Meg Rosoff, într-un articol din The Guardian, a considerat Duck, Death and the Tulip „an outstanding book”.

There is something infinitely tender in the way Death strokes her ruffled feathers into place, lifts her body and places it gently in the river, watching as she drifts off into the distance. Meg Rosoff, The Guardian

Pentru ilustrații, Erlbruch a câștigat mențiunea specială în 2008 la concursul pentru cele mai bune cărți ilustrate pentru copii Dutch Gouden Penseel.

Povestea a fost adaptată pentru un film scurt de animație de către Matthias Bruhn. Nominalizată în 2010 la Cartoon d’or, a câștigat la Animated Film Award la SCHLINGEL International Film Festival în același an.

Am găsit și câteva site-uri și bloguri care apreciază povestea Raței și a Morții.

Mi-a plăcut mult Seven Impossible Things before breakfast, care e un blog despre cărți, chiar așa cum menționează fondatorii imediat după titlu, a bolg about books. Dincolo de faptul că am dat peste un frumos articol despre Duck, Death and Tulip, pe care îl puteți citi aici, cred că blogul o să vă placă pur și simplu, iar în măsura în care veți avea timp, poate o să găsiți și alte informați interesante.

Pe lângă trailerul animației, am mai găsit o prezentare realizată în maniera unui proiect personal în care autorul recită un poem inspirat de tema poveștii lui Erlbruch, în timp ce se pot vedea în slide-urile prezentării câteva din paginile cărții.

Cu siguranță sunt și cititori cărora oricât de înțeleaptă ar fi o poveste pentru copii, aceasta nu le este suficientă pentru a le alina temerile legate de moarte și de sfârșit. Pentru aceștia (dar nu numai) recomand o lucrare serioasă a unui foarte cunoscut psihiatru și psihoterapeut american, dr. Irvin Yalom. Practic este exact același mesaj, doar converitit într-o formă mai pe înțelesul adulților.

Tema principală a cărții este că dacă moartea ne distruge ca proces fizic, ideea de moarte ne poate salva, dacă o îmbrățișăm, dacă privim moartea direct în față.

Nu vreau ca aceasta să fie o carte sumbră. Dimpotrivă, sper ca înțelegând, dar înțelegând cu adevărat condiția umană – finitudinea noastră, timpul scurt pe care-l avem de petrecut în lumină – vom ajunge nu numai să savurăm bogăția fiecărui moment și simpla plăcere de a exista, dar și să avem mai multă compasiune față de noi înșine și față de toate celelalte ființe umane. Pag. 222

Cartea este structurată în șapte capitole, iar autorul în primul din ele ne oferă un foarte scurt periplu anticipat. Voi încerca să parafrazez.

În primul capitol evidențează faptul că frica de moarte creează probleme care la început nu par direct legate de mortalitate, moartea având bătaie lungă cu un impact care adesea este ascuns.

În al doilea capitol abordează modalitățile de recunoaștere a fricii mascate.

În al treilea capitol arată că înfruntarea morții nu trebuie să aibă ca rezultat disperarea care anulează orice scop în viață, ci dimpotrivă poate să fie o experiență pozitivă care să ne arate drumul către o viață împlinită.

Capitolul al patrulea descrie și pune în discuție unele dintre ideile de impact avansate de filosofi, psihoterapeuți, scriitori și artiști în ceea ce privește înfrângerea fricii de moarte.

În capitolul al cincelea autorul propune câteva modalități practice prin care ideile pot fi asociate reacțiilor umane, practic aceasta fiind una dintre cele mai importante recomandări ale cărții.

Capitolul al șaselea stă sub semnul introspecției autorului, care explică și analizează cu minuțiozitate temerile legate de propriul sfârșit.

Ultimul capitol, departe de a fi scris exclusiv într-un jargon de specialitate, este destinat îndrumării psihoterapeuților.

Pe lângă aceste informații, mai puteți găsi în carte multe exemple concrete și edificatoare din experiența profesionlă și personală a autorului, multe recomandări și trimiteri la opere ale unor scriitori cunoscuți (Tolstoi, Nabokov, Kundera, epopeea lui Ghilgameș) sau filosofi (Nietzsche, Schopenhauer, Epicur), specialiști în domeniu, la filme sau piese de teatru.

Sunt convinsă că în timp ce veți citi cartea veți face o groază de însemnări cu creionul ca să știți unde să reveniți mai apoi exact (sau dacă mâzgălitul în carte este un act profan, aveți alternativa de a lipi multe postituri) pentru că revenirea la carte (neîndoielnică, din punctul meu de vedere) se poate face în funcție de dispozițe sau necesități. Se pot reciti doar anumite capitole, doar anumite pasaje, doar o anumită experiență a vreunui pacient cu care am rezonat mai mult.

Vă las în continuare să citiți câteva pasaje dintre cele subliniate de mine.

Nu este ușor să trăiești fiecare moment al vieții având conștiința morții. Este ca și cum ai încerca să privești soarele drept în față: nu poți rezista mult. Pag. 12

Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind ușor, abia auzită, undeva sub membrana conștientului. Ascunsă și deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile și conflictele noastre. Pag. 15

Ceea ce-i înspăimântă pe mulți în legătură cu moartea este nu pierderea viitorului, ci pierderea trecutului.(…) Milan Kundera Pag. 18

„Toate lucrurile pe care nu am apucat să le fac” atrage atenția asupra unei teme de mare importanță pentru toți cei care tatonează sau se confruntă cu moartea: relația direct proporțională dintre teama de moarte și sentimentul vieții netrăite.

Cu alte cuvinte, cu cât ți-ai trăit mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare. Cu cât mai mare este eșecul de a trăi o viață împlinită, cu atât mai mult te vei teme de moarte. Nietzsche a experimentat eficient această idee în două epigrame scurte: „Consumă-ți viața“ și „Mori la timpul potrivit“, la fel ca Zorba grecul al cărui îndemn este: „Nu-i lăsa morții nimic mai mult decât un castel ars“, sau Sartre în autobiografie: „Mă îndreptam în tăcere spre sfârșitul meu…sigur că ultima zvâcnire a inimii mele va fi imprimată pe ultima pagină a operei mele și moartea nu va lua decât un om mort. Pag. 46-47

Nu mă tem de moarte, numai că n-aș vrea să fiu acolo când se va întâmpla. Woody Allen Pag. 70

Reverberația așa cum o înțeleg eu, se referă la a lăsa în urmă ceva din experiența ta de viață; o urmă, o mostră de înțelepciune, îndrumare, virtute, consolare care să fie transmise celorlalți, cunoscuți sau necunoscuți. Pag. 72

Transmiterea prin reverberație atenuează durerea efemerității amintindu-ne că ceva din fiecare dintre noi va persista chiar dacă acest lucru va rămâne necunoscut sau imperceptibil. Pag. 78

Sunt foarte multe fragmente revelatoare, dar o să mai redau doar două care m-au încântat. Unul este despre metoda de liniștire pe care a găsit-o Yalom într-un weekend în care aștepta rezultatele unor analize, după ce la o consultație de rutină fusese diagnosticat cu metastază. (Ulterior, rezultatele analizelor vor infirma cancerul.)

Au urmat trei zile agonizante, în timpul cărora certitudinea morții mi-a fost mereu prezentă în minte. Dintre toate modalitățile pe care le-am încercat pentru a găsi ușurare, cel mai eficient mod s-a dovedit a fi – destul de ciudat – citirea romanului pe care tocmai îl terminasem de scris. Pag. 132

Este vorba de Soluția Schopenhauer, care pentru mine a fost, alături de Nimicul de temut al lui Julian Barnes un adevărat vaccin împotriva angoasei morții.

Ultimul paragraf se referă la actul scrierii. Apreciez foarte mult stilul lui Yalom, succint și elocvent, prin care reușește să redea complexități de anvergură cu puține cuvinte și într-o manieră simplă.

Actul scrierii în sine pare a fi o reînnoire. Iubesc actul de creație de la prima străfulgerare a unei idei, până la manuscrisul final. Mecanismul în sine este o sursă de plăcere. Îmi place minuțiozitatea procesului scrierii: găsirea cuvântului perfect, finisarea și prelucrarea propozițiilor brute, jocul cu ritmul frazării, cadența propoziției. Pag. 160

Irvin Yalom, M.D. Privind soarele în față, editura Vellant, 2011

Cum am spus la început, nu am intenționat să deschid o cutie a pandorei abordând această temă prin cele două cărți despre moarte, dar știu sigur că intenționez să revin asupra subiectului pentru că mai sunt încă foarte multe chestiuni de adus în discuție. Așa că, dacă aveți inspirație și nu suferiți de tanatofobie în asemenea măsură încât să vă fi apucat deja groaza citind articolul, părerile și propunerile voastre vor fi apreciate și bine primite.

The post Vanitas vanitatum sau cui i-e frică de doamna cu coasă? Două cărți despre moarte appeared first on Bookaholic.

O găsiți în Piața Mică la numarul 4. În Sibiu.

Cu ce să încep? Ok. Eram în Sibiu și mă întâlnisem cu o prietenă, iar în timpul unui moment de răgaz al discuției noastre, aceasta mă întreabă: Știi că s-a deschis o nouă librărie în Sibiu? În fostul spațiu al Centrului Cultural Habitus. Nu, nu știam, dar cumva intuiam și doream o urmare anume. Și știi cine a deschis-o? Așteptam cu speranță răspunsul. Cei trei băieți care au lucrat la cealaltă librărie, aia de pe Bălcescu.

Yupiii!!! Îmi venea să sar în sus de bucurie, să cânt și să dansez. Din păcate a trebuit să îmi țin în frâu entuziasmul pentru încă trei zile, cât a durat periplul meu la Cluj la TIFF, însă de cum m-am reîntors în Sibiu am dat buzna în librărie.

Am emoții. Voi scrie despre prietenii mei și despre minunatul proiect pe care l-au făcut posibil. M-am bucurat că am avut norocul să fiu prin zonă chiar în perioada deschiderii. Așa că am fost acolo, am văzut și m-am convins, nu că aș fi avut nevoie de prea multe dovezi știind cine sunt inițiatorii și proprietarii. Nu-mi rămâne decât să vă conving și pe voi să îi treceți pragul. E un must. Orice nou lăcaș de cult pentru bookaholici trebuie încercat, mai ales atunci când rețeta propusă este una absolut specială.

Spațiul îmi era cunoscut și îi știam în mare istoricul. Subsolul Bisericii Romano-Catolice Sfânta Treime, după ce a încetat să servească spațiului public drept loc pentru odihna celor trecuți în neființă, a fost folosit ca depozit de carte al Centrului Național de Librării înainte de 1990. Până în 2007 scopul spațiului a fost ambiguu sau nu a fost deloc. După renovare, pentru care domnul Vladimir Grigorov a primit premiul pentru reabilitare al Ordinului arhitecților din România în anul 2011, având si rolul de investitor principal, s-a transformat în Centrul Cultural Habitus unde se organizau diverse evenimente culturale, iar acum își continuă istoria, găzduind o librărie. Înapoi la cărți. Și nu o librărie obișnuită, pentru că experiența, entuziasmul și creativitatea, dublate toate de dragostea pentru carte a celor trei întreprinzători, Marian, Vladimir și Cătălin, o vor transforma într-un spațiu altfel, într-un eveniment altfel, într-o stare de fapt, o atitudine, un fel de a fi, un habitus – care va face diferența atât pentru sibieni cât și pentru veneticii care îi vor păși pragul.

Spun asta fără brumă de îndoială. Îmi sunt foarte dragi băieții ăștia. Practic multe dintre lecturile mele din ultimii 7 ani au legătură cu ei. Așa că i-am provocat la o discuție. Timp puțin. Curiozități grămadă. Am povestit despre experiența lor în domeniul vânzării de carte, cum și de ce au ales să lucreze în acest domeniu și ce anume i-a motivat să rămână pe baricade, despre cum le-a venit ideea propriei afaceri și cât de greu le-a fost să ia această decizie, despre riscuri și curaj, despre rețete magice și cât de avantajoasă este vânzarea de carte din România, dar mai ales despre Habitus și ce anume va avea de oferit noua librărie.

Voi încerca să spicuiesc câteva din răspunsurile lor.

Vladimir Barbu, Cătălin Cornăcel și Marian Coman (de la stânga la dreapta)

Marian: Se pare că, dintre noi trei, eu sunt cel mai bătrân în branșa asta. Am 10 ani bătuți pe muchie. Cum și de ce am ales să fiu librar? Această alegere a stat sub semnul unei întâmplări fericite. Dintr-un iubitor de carte, am devenit un iubitor și un vânzător de carte. Pur și simplu am spus da unei oferte care mi-a făcut transferul din cadrul pubicului, în spatele scenei.

Maria : Pregătirea profesională a avut vreo legătură cu această alegere?

Marian: Nu în mod explicit. Eu am terminat Știinte Politice. Principalul liant între jobul acesta și mine a fost plăcerea lecturii.

Maria: Realitatea jobului de zi cu zi a pervertit într-un fel imaginea pe care ai avut-o la început despre librărie și vânzarea de carte?

Marian: Rutina, chițibușala, procedurile, regulile te pot uza, dar când lucrezi cu cărțile e greu să te plictisești.

Vladimir: În timpul facultății (Litere și arte, Critica de teatru) aveam nevoie de un job, am văzut anunțul unei librării și după interviu m-au acceptat. Au urmat câteva luni de colaborare care au fost primul meu contact cu munca într-o librărie. În 2008 am revenit în branșă și de atunci am rămas pe baricade, am tot făcut librărit. Cărțile m-au adus în librărie, prietenii m-au determinat să rămân.

Cătălin: Am lucrat în librărie aproape 8 ani. În primii cinci ani nu mi-a fost foarte clar că asta alesesem. Începând cu al șaselea, am început să fiu conștient de alegerea făcută. Mi-am dat seama că de fapt ăsta e drumul meu. Simt că librarul nu este suficient apreciat și că nu îi este recunoscut pe deplin aportul. Am șansa acum să fac diferența, iar retrăirea emoțiilor care îmi amintesc de început este extraordinară. În timpul facultății (Litere) în anul 4 în loc să fiu la cursuri, am fost la librărie. Vorbim de alegere, dedicare și asumare. Mă regăsesc în bucuria oamenilor care descoperă librăria și plăcerea lecturii (Nu mai spun că aici m-a dat exemplu – hi hi hi, ce lipsită de modestie sunt! ). Aprecierea muncii și câștigarea unui anumit statut printre librari m-au făcut să rămân. Și faptul că poți da mai departe. Am nenumărate astfel de exemple când o carte, care ne-a plăcut nouă și pe care am dat-o mai departe prin prisma recomandărilor către prieteni și uneori clienților interesați, s-a transformat în scurt timp în bestseller, într-un fenomen local.

Maria: Nu vreau să te trag de limbă, dar bookaholicii sunt înnebuniți după exemple și recomandări.

Cătălin: Un exemplu care îmi vine acum în minte e Niccolo Ammaniti, Cum vrea Dumnezeu.

Vladimir: Sau Carlos Ruiz Zafon cu Umbra Vântului. Cartea asta ne-a plăcut la toți, deși avem gusturi foarte diferite în privința lecturilor.

Marian: Aproape la toți (completează râzând).

Maria: De câteva ori mi s-a întâmplat să fiu martora discuțiilor unor clienți în librăria în care ați lucrat înainte. Mi s-a părut foarte haios să aflu că erau tinere care veneau acolo special pentru voi. Tineri și frumoși. Pe lângă asta și romanțarea profesiei de librar văzută de afară cred că și-a spus cuvântul. Ați înregistrat vreodată astfel de semne?

(Băieții au început să râdă)

Cătălin: Ai vrut să vezi cum ne stă roșii în obraji?

Marian: Eu am sesizat, dar asta doar în privința lor (și arată către Vladimir și Cătălin)

Cătălin: Da, răspuns politically correct din partea lui Marian (care este căsătorit).

(Râdem cu toții)

Maria: Cum ați schimbat macazul de la angajat la întreprinzător, la a fi pe cont propriu? Cum v-a venit ideea propriei librării?

Cătălin: Visul oricărui librar este să aibă propria lui librărie, l-am citat pe Marian. Ideea unei librării a noastre a fost posibilă în primul rând datorită prieteniei dintre librarii de la fostul loc de muncă, eram cea mai faină și de anduranță echipă din țară.

Marian: Care a fost butonul declanșator? Prietenii cărora le place să joace fotbal probabil că și-ar dori un teren propriu pentru a se desfășura. Nouă ne plac cărțile, așa că ne doream propriul loc de joacă. Asta ca să evit folosirea cuvintelor mari ca dragoste sau iubire de cărți. Și într-adevăr au fost apoi multe discuții, mai mult sau mai puțin serioase, la bere, cafea sau ceai. Librarii nu gândesc neapărat că libraria este un loc în care se vând cărți, ci un loc în care sunt cărți. Da știu, este imaginea romanțată. Dar asta e. Cu siguranță n-am uitat de povestea din spate a oricărei afaceri care înseamnă bani, calcule, investiții, riscuri și alte bătăi de cap.

Vladimir: Deschiderea oficială a fost în 7 iunie a doua zi a FITS, iar evenimentul cu care am bifat deschiderea a fost lansarea cărții Principelui Nicolae, Drumul spre casă. Din noiembrie, decembrie am început efectiv munca. În aprile am început să contactăm editurile, iar acum iată-ne așa cum ne vezi azi. Și încă mai avem multe de făcut. Am avut suportul multor prieteni, așa că ideea că această librărie este născută din prietenie a fost pe deplin confirmată.

Maria: Despre domeniul de carte din România ce părere aveți?

Marian: Cred că dacă se poate undeva mai bine, atunci se poate în România, pentru că este țara în care pe cap de locuitor se vând cele mai puține cărți. Pe de altă parte piața editorială de la noi este foarte actuală, e comparabilă cu toate celelalte piețe de carte europene. Avem traducători foarte buni, iar literatura română, care a crescut foarte mult în ultimii ani, începe să concureze literatura străină.

Vladimir: Și totuși, importanța cărții nu este atât de vădită. Am făcut lucrarea de master pe consumul de carte din Europa și realitatea e puțin tristă la noi. Totul depinde de o educație a publicului, de disponibilitatea acestuia și de o mai bună legătură, relație a librăriilor și editurilor cu publicul. Nu doar de puterea financiară. De exemplu în Ungaria vânzarea de carte este mult mai mare ca în România.

Marian: Deja librăriile consacrate fac lucrul acesta. Încearcă să atragă publicul. Ies cumva din spațiul strict al librăriei. Știu că trebuie să iasă în stradă sau să aducă strada înăuntru. Miza asta a fost deja conștientizată și se merge în această direcțe, iar discuția despre de ce nu se vinde cartea în România cred că e superfluuă, ca să nu zic puțin răsuflată și ar trebui probabil să începem documentarea pentru argumentare de la Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung.

Maria: La ce v-ați gândit? Cum veți convinge publicul să vină la voi?

Cătălin: Pe lângă cărți de toate felurile și pentru toate gusturile, organizăm lansări de carte, vernisaje de fotografie, conferințe, concursuri de dezbateri, proiecții de filme, ateliere de creație (pregătim acum un festival de articole handmade), spectacole, concerte, parteneriate cu alte instituții culturale – cum este cea cu Festivalul Internațional de Teatru Sibiu sau cu Festivalul Internațional de Film Transilvania, care va avea loc la Sibiu în perioada 25-29 Iunie. Lista este lungă. Ideea e să avem putere de muncă și priceperea de a le face posibile.

Vladimir: O chestie originală ar fi că avem deja emoticonii noștri! Nu sunt galbeni, nu ne trădează starea de spirit, ci ghidează clienții printre rafturi, fiecare reprezentând unul dintre domeniile care compun oferta noastră de carte. Prietenul care i-a creat se numeşte Daniel Baciu.

Maria: Am văzut că rețeta librărie-cafenea, librărie-ceainărie deja funcționează. Cu ce veniți nou aici?

Cătălin: Nu poți să nu urmezi rețeta asta. E de succes și cum ai spus și tu, funcționează.

Marian: Cafeneaua nu va fi o anexă a librăriei, ci va fi o cafenea în toată regula. Multe sortimente, feluri de preparare diferite, atmosferă specială. Sună ca o rețetă obișnuită, nu? Ok, atunci zic mai bine că nu vrem să divulgăm secretul… Ideea e că ne dorim ca librăria noastră să fie plină de cărți, cafea și prieteni buni, să transformăm un posibil client sau un client obișnuit într-un prieten de cursă lungă.

Maria: Ați simțit că ați trădat ceva sau pe cineva cu acest demers sau că reprezentați o adevărată concurență pentru celelalte librării din Sibiu?

Marian: Nu, nu cred că problema se poate pune în astfel de termeni și oricum niciunul dintre noi nu mai era angajat la fostul angajator când am început propriu-zis proiectul. Cel puțin Vladimir și Cătălin plecaseră cu ceva vreme înainte de a exista vreo idee concretă în acest sens.

Cătălin: E adevărat că reprezentăm o concurență pentru celelalte librării, dar e normal și sănătos să fie așa. Ce vreau să subliniez este faptul că noi am făcut asta nu în ciuda a ceva sau a cuiva ci pentru noi.

Vladimir: Da, și tocmai dorința noastră de a face ceva atât pentru noi, cât și pentru comunitate ne dă energia și curajul de a merge mai departe.

Și ca să nu plec cu mâna goală din librărie, i-am rugat pe băieți să mă lase să arunc o privire pe raftul lor de suflet. Am dat de Thomas Mann cu a lui Casă Buddenbrook – sufletul lui Vladimir, de Însemnările din subterană a lui Dostoievski – în raftul lui Marian și de Julian Barnes cu Sentimentul unui Sfârșit – sub protecția lui Cătălin.

Librăria Habitus

La final, nu putem decât să aplaudăm inițiativa lor, să facem reverențe în fața curajului de care au dat dovadă și să le ținem pumnii pentru viitor.

Până ajungeți la Sibiu, aici puteți găsi librăria via Facebook și cred că băieții vor fi încântați dacă vor primi păreri și sugestii din partea bookaholicilor. Una peste alta, noi vom încerca sa ne ținem de carte, iar lui Marian, Vlad și Cătălin le dorim să se țină de librărit cu succes!

Un frumos cadou pentru Habitus

The post Habitus din Sibiu – o librărie născută din prietenie appeared first on Bookaholic.

Pe scurt: două zile, șapte filme, șapte cărți și o căutare-n șapte părți.

Cum a fost la TIFF anul ăsta? Păi cum să fie altfel decât ca în fiecare an, adică fabulos. Cu singura mențiune că din cauza lipsei de timp nu am reușit să trăiesc acest fabulos decât pentru două zile pline. (au fost cele mai dificile două dimineți din ultima vreme, când la cafea, cu programul festivalului pe masă, bifam filme sau evenimente, după care, măcinată de îndoială și de condiționarea de timp, reveneam la alegerea făcută, tăiam bifele anterioare și făceam altele. Programul meu arăta ca și cum ar fi ieșit din mâinile unui copil de trei ani pe care l-a lovit inspirația mâzgălitului).

Atmosfera marca TIFF este, se știe, inconfundabilă: filme, oameni faini, localuri, întâlniri neașteptate cu prieteni vechi, prietenii proaspete puse la index, acel du-te vino între diversele locații de care am devenit dependentă iremediabil.

Anul acesta a existat în programul festivalului o secțiune dedicată cinemaului (Cinema, mon amour – despre și pentru cinema). Alegerile mele, întâmplător sau nu, au stat cumva sub semnul acestei celebrări și spun asta pentru că patru dintre filmele văzute, exact asta mi-au transmis, că au fost realizate în spiritul ideii de cinema. Că această alegere a fost în detrimentul vânătorii experimentelor cinematrografice, debuturilor originale și filmelor de imagine (preferatele mele, cum le-am desemnat într-un articol mai vechi) cu care mă obișnuisem în anii trecuți, chiar nu mai contează…

Catedralele culturii (trailer și synopsis) – Cathedrals of Culture 3D (Germania, Danemarca, Norvegia, Austria, Franța) a fost un must. Unu – pentru că e un film documentar marca Wim Wenders, care de altfel l-a și produs, doi – pentru raportul inedit clădire-empatie-om și experiența vizuală 3D. Deși e de cursă lungă, 164 de minute, nu am fost descurajată din două motive: am antrenamentul de anduranță făcut cu filmele lui Wiseman și pentru că experiențele anterioare TIFF mi-au confirmat și calitatea selecției documentarelor.

Prima parte semnată de Wim Wenders este despre Filarmonica din Berlin. Normal că la finalul acesteia mi-am spus că indiferent ce va urma, e cea mai tare. Construcția poveștii, maniera de filmare, exercițiul de empatizare cu clădirea pentru mine au fost suficiente ca să îl declar favorit. Dar nu aveam de unde să știu ce va urma.

Al doilea episod a fost despre Biblioteca Națională din Petersburg. O experiență bookaholică răvășitoare. Da, filmul lui Michael Glawogger (Austria) a fost cu direcție pentru toți bookaholicii, inclusiv pentru cei nedeclarați. Într-un spațiu care, departe de a fi excedentar, impune prin măreție, mii de cărți prind viață și vorbesc despre ele. Unele au o experiență incontestabilă (cred și eu, cine n-ar fi înțelept după câteva sute de ani?!), altele își povestesc cu emoție propria dramă, când interzise fiind, protectorii lor le-au ascuns. După modelul cartezian cuget, deci exist, pentru ele era valabil am număr de inventar, deci exist. Celor pândite de pericolul distrugerii, li se lua numărul și astfel existența lor era protejată de falsa inexistență. Cu fragmente citite de narator din prozatori și poeți ruși, filmul te cucerește fără a-ți da măcar ocazia să i te împotrivești.

Filmul lui Michael Madsen (Danemarca) despre închisoarea Halden din Norvegia nu are cum să nu placă și să surprindă deopotrivă. Intrigant este raportul între ideea de închisoare de maximă securitate și condițiile pe care le oferă deținuților. Pe bună dreptate cei de la Transilvainia Report au numit-o într-un articol de prezentare a filmului, cea mai umană dintre închisori. Povestea este narată în mare parte din perspectiva zidului închisorii. (Aparent fără nicio legătură mi-am adus aminte de zidul lui Meyer al lui Ipolit. Să fi invadat, trăit de ciudatele conexiuni pe care doar o minte bookaholică le poate face, iată una dintre minunatele recompense ale șoarecilor de bibliotecă. Nu-i așa că ați simțit-o și voi pe propria piele?!)

Următoarele două filme, cel despre Opera din Oslo, regizat de Margreth Olin (Norvegia) și cel despre Institutul Salk din La Jolla al lui Robert Redford (USA) sunt, pe lângă aportul informațional, niște experiețe vizuale high class care aduc în prim plan o arhitectonică minimalistă și o simbioză futuristă a vieții cu arta sau cu știința. Ultimul episod semnat de Karim Ainouz (Germania / Brazila) este despre Centrul Pompidou din Paris o adevărată mașinărie a culturii moderne. (sursa citatelor)

La finalul filmului, nu poți aprecia care dintre cele șase părți a fost cea mai tare, de fapt am realizat că singurul câștigător este spectatorul.

Dintre filmele din competiție am reușit să văd doar trei: Quod erat demonstrandum, Still life și câșitigătorul Stockholm.

Quod erat demonstrandum (trailer și synopsis) cu Ofelia Popii, Sorin Leoveanu și Florin Piersic Jr. este un film mai mult despre granițe, vechi și actuale, decât despre comunism, cum l-a apreciat chiar regizorul Andrei Gruzsniczki.

Și într-adevăr, într-o atmosferă comunistă redată impecabil, probabil potențată și de filmarea în alb-negru, filmul vorbește despre multe granițe: de la cele mai concrete, redate într-un aparent prim plan, cele geografice, până la cele mai puțin palpabile, cele personale care fac diferența în relaționarea cu ceilalți sau cele interioare a căror trecere sau nu, poate însemna afirmarea profesională sau resemnarea. Filmul pendulează între alegeri, mai mult sau mai puțin asumate și consecințe, mai mult sau mai puțin anticipate. Este un film corect care nu prea are cum și de ce să displacă.

Still Life (trailer și synopsis) a fost pentru mine filmul festivalului. Poate pentru că s-a întâmplat să fie pe lungimea mea de undă, sau pentru că este despre celebrarea vieții în tot ce are aceasta mai uman, inspirant și amunzant (ironia face ca traducerea în limba română să fie Natură moartă), sau pentru că l-am savurat pe Uberto Pasolini până la ultimul cuvânt și gest din sesiunea de întrebări și răspunsuri. Nu știu cu exactitate, dar cert e că Still life a fost pentru mine marele câștigător.

Pentru că mă dau în vânt după filme cu două personaje, Stockholm (trailer și synopsis) în regia lui Rodrigo Sorogoyen nu avea cum să nu fie o opțiune obligatorie. Dar trebuie să recunosc că mă așteptam la mai mult. Nu spun că nu mi-a plăcut filmul dar, după experiențe ca La Vida de los peces, En la cama, Nothing Personal, Gerry, până și mai accesibilul Forget me Not, nu aveam cum să nu îmi doresc puțin mai mult. Maniera de filmare și imaginea, mai ales în partea a doua, sunt fără îndoială puncte forte care fac filmul recomandabil. Muzica iarăși mi-a plăcut, fiind foarte inspirată uneori potrivirea dintre anumite secvențe și alegerea soundtrack-ului, dar povestea în sine nu m-a dat pe spate, nu mi-a adus nimic nou, nu am rămas cu nicio stare specială de pus mai apoi la păstrare.

Am mai avut parte de încă trei filme alese pe sprânceană. Udă toată (Feuchtgebiete) din secțiunea Noului cinematograf german, La limita de jos a cerului (Unsaved), primul film de lungmetraj al lui Igor Cobileanski și Reuniunea de clasă (Återträffen), o producție suedeză.

De ce le recomand? Păi să vedem.

Udă toată în regia lui David Wnendt (trailer și synopsis) dincolo de faptul că poate pica greu la stomac celor mai sensibili sau pudibonzi este în fapt un film super emoționant despre singurătate, încercări mai mult sau mai puțin reușite de a comunica cu cei din jur și dragoste, asezonate cu o atitudine cool, teribilism juvenil (și nu nu mai – și adulții o cam dau în diverse), puțin sex (sau mai mult ideea de sex), dublate de o interpretare extraordinară a actriței principale (care între noi fie vorba, e o variantă nemțească și actuală a franțuzoaicei Amélie – de altfel chiar regizorul a punctat că și maniera de filmare a fost inspirată din filmul lui Jeunet). Cu o asemenea rețetă și o coloană sonoră super mișto, nu are cum să nu trezească interes.

Despre lungmetrajul lui Cobileanski (trailer și synopsis), ce să zic? Cine i-a văzut scurtmetrajele și s-a distrat teribil, cine a ajuns să-l simpatizeze pe Sergiu Voloc, actorul fetiș al lui Cobileanski, va merge negreșit să vadă și La limita de jos a cerului. Filmul mi s-a părut puțin cuminte pentru potențialul creativ a lui Cobileanski. Nu, nu-l subapreciez câtuși de puțin. Mi-a plăcut și m-am bucurat că am ajuns să-l văd, mi-a părut rău doar că nu l-am mai prins și pe Sergiu Voloc, care nu a reușit să ajungă la sesiunea de întrebări și răspunsuri. Este o felie de viață din Moldova actuală, tonul fiind cel obișnuit la Cobileanski, de tragicomedie, dar de data aceasta mai puțină comedie și mai multă dramă sau realitate dacă sună mai puțin emfatic.

Reuninea de clasă (trailer și synopsis), regizat de Anna Odell, este un film suedez experimental, informare care nu se vrea a fi un aviz celor care se feresc de asemenea producții. Din contră, ar trebui încercat, pentru că subiectul este hiper interesant și cred că atinge o coardă sensibilă a fiecăruia dintre noi, învârtindu-se între trei coordonate: pecepție, atitudine și adaptare. E despre cum ne percepeam noi înșine în tinerețe și cum eram de fapt percepuți de către ceilalți, cum ne raportam la ceilalți și care era atitudinea acestora față de noi, dacă ne doream vreo schimbare și dacă am încercat să o obținem, cum și când. E un film despre urmele pe care le poate lăsa copilaria și tinerețea, considerate de către cei mai mulți atât de nevinovate și regretate, dar care pentru alții nu au fost decât momente terifiante, umilitoare, care au lăsat sechele pentru tot restul vieții.

Normal că au fost și cărți, șapte la număr. A cui e vina că între locațiile TIFF există librării?

De data asta s-a întâmplat ca din cele șapte, patru să fie pentru copii, dintre care au plecat acasă doar trei. Nu am sacrificat nimic, pentru că Domnișoara Poimîine și joaca de-a timpul a Adinei Rosetti este în continuare cap de listă și își va lua cât de curand locul în bibliotecă. A fost citită, mâgâiată și savurată, acolo în librărie. Da, știu că nu am procedat corect. Mea culpa și promit să remediez greșeala. Oricum, ca o consumatoare de cărți de copii ce sunt, țin să le mulțumesc minunatelor doamne Adina Rosetti și Cristiana Radu pentru cadoul-poveste! (Domișoara Poimâine și Joaca de-a timpul, editura Curtea Vecehe, 2014)

Două din celelalte trei rămase din această categorie au avut norocul să fie într-o promoție care nu putea fi refuzată. Oricum, mi se par piese obligatorii de colecție pentru care orice bookaholic, colecționar sau nu, ar putea îndrăzni multe: Eugene Ionesco cu Povești 1 2 3 4 și Marin Sorescu cu Unde fugim de-acasă?. Ce să vă spun mai mult? Că sunt fabuloase, că sunt splendide, că în paginile lor chiar o să îi întâlniți pe cei doi în toată autenticitatea lor? Mie mi-au plăcut într-atât încât chiar cred că ăsta e un exemplu concret de inefabil. (Povești 1 2 3 4, autor Eugene Ionesco, ilustraţii de Etienne Delessert, editura Arthur 2010; Unde fugim de-acasă?, autor Marin Sorescu, ilustraţii de Ágnes Keszeg, editura Arthur 2014)

A treia carte pentru copii care a plecat din Cluj este David și puiul de întuneric, scrisă și ilustrată de Maria Surducan. E o carte mare, dar subțirică, într-un format ca de revistă, în ale cărei pagini dai de o mogâldeață neagră despre care normal că bănuiești că este un pui de întuneric și care are o moacă atât de tristă încât nu te lasă sufletul să nu-l iei cu tine. Cartea a fost desemnată cu premiul Benefica de literatură pentru copii. (David și puiul de întuneric, autor și ilustrații Maria Surducan, editura Benefica 2011)

Celelalte trei cărți, dintre care două citie până la aceasta oră, iar una așteptând cuminte recitirea, sunt Niveluri de viață de Julian Barnes, Povestiri cu final schimbat de Florin Iaru și Sonata Kreutzer și Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi. Primele două nu mai necesită niciun fel de argumentare, era normal să ajungă în biblioteca-mi doar dacă ar fi fost să iau în considerare recenziile și recomandările colegelor mele bookaholice. Dar de ce ultima? Răspunsul are legătură cu singurul film de la care am ieșit după vreo câteva minute de la începerea rulării, și care a fost Adulter (Cheatin’) al faimosului Bill Plympton . Văzusem cu ceva vreme în urmă câteva dintre animațiile lui de scurt metraj, dintre care Guard Dog și Horn Dog îmi plăcuseră mult. Dar de data aceasta pur și simplu nu a fost chime în acel moment, așa că am preferat să ies din sală și să bântui pe străzile Clujului, respirând atmoseră TIFF (bănuiesc că ar fi corect ca cei care nu au ieșit niciodată de la vreun film să arunce primii cu piatra…- glumesc, până la urmă e vorba de alegere personală, exact ca în cazul cărților, te poți ambiționa să termini o carte care nu-ți spune mai nimic, iar efortul să îți fie răsplătit începând cu pagina 286 sau la sfârșit după 334 de pagini, transformate în timp, să îți evaluezi obiectiv pierderea). (Niveluri de viață, Julian Barnes, editura Nemira 2014; Povestiri cu final schimbat, Florin Iaru, editura ART 2013)

Sonata Kreutzer a venit cumva să compenseze subiectul filmului nevizionat până la capat, iar Moartea lui Ivan Ilici, deja îmi făcuse cu ochiul în Privind soarele în față a lui Yalom.

(Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici, Lev Tolstoi, editura Polirom 2012)

Tot filmul lui Plympton a facut posibilă și căutarea-n șapte locuri (le-am spus părți ca să ajut rima). :) Două zile la Cluj cu un singur telefon (cu cartelă și număr nou) și două persoane. Eu și B. Eu am fost fericita care am ales fără telefon. La multe dintre filme am mers împreună. Ei bine, s-a întâmplat totuși ca eu să aleg ceva și el altceva. Eu am ales Adulter. Filmul meu se termina mult după filmul lui și chiar înainte să ne despărțim, total aiurea și distrată, l-am întrebat unde ne vedem. Planul a fost că mă va aștepta el la sfârșitul fimului meu în locația respectivă, la facultatea Sapientia. Nu m-am gândit niciun moment dacă a fost un plan bun sau nu, cum nu m-am gândit nici când am părăsit facultatea că plecând de acolo fără a-l aștepta pe B, s-ar putea să nu ne întâlnim prea curând.

Îl știți pe animalul ăla care pândea în copilărie și care cum avea ocazia te punea la tot felul de încercări sau prinsori stupide și absurde? De genul dacă nu numeri toți ciucurii de la perdea, o să iei un patru la mate mâine, dacă nu faci nu știu ce, se va intampla sau ți se va confirma ceva catastrofal. Ei bie, da, am fost pândită. Pe semne că atmosfera TIFF mi-a cam redus din vigilență și, pac, jivina a profitat de ocazie. Ce contează că nu ai telefon, că nici măcar nu știi numărul la care ar putea el răspunde, comunicarea voastră este dincolo de dependența vulgară de tehnologie. Du-te, plimbă-te, pierde vremea de una singură și la un moment dat, gândește-te la un loc și du-te acolo. O să îl găsești pur și simplu.Te va aștepta absolut normal ca și cum acolo ar fi trebuit să te aștepte și nu altundeva. Asta înseamnă o comunicare altfel. Ți se va confirma cât de deosebiți sunteți. Ok. Acum chiar că veți arunca cu pietre. Mai aveți doar puțină răbdare, vă rog!

După vreo două ore de fâțâială prin centrul Clujului, primul loc în care eram sigură că îl voi găsi a fost Casa TIFF. Ghiciți ce s-a întămplat? Normal că nu era acolo. Mi-am zis că pot să dau o mână de ajutor și să aștept și eu ca tot omu’ câteva minute. Mi-am luat un pahar de proseco și m-am așezat la prima masă de la intrare, ca să fiu sigură că nu ratez nici intările, nici ieșirile.

Al doilea loc a fost librăria de lângă Casa TIFF. Și cât răgaz i-am lăsat ca să mă găsească aici…, dar n-a fost să fie.

Al treilea loc: Cinematograful Florin Piersic, locul unde ne despărțisem mai înainte. Nici urmă de el.

Al patrulea loc: Bistro Viena. Necsam.

Al cincelea loc: înapoi la Casa TIFF.

Al șaselea loc: Vărzăria. Aici deja eram în război. Cu tot universul. Și cum într-o stare de necesitate trebuie să te păstrezi puternic, m-am oprit și am mâncat, singură. Bine cu mulți alți TIFFofili pe lângă mine, dar în principiu, singură. Se pare că de data asta jivina care m-a trimis la o astfel de vânătoare nu a fost în cele mai bune relații cu universul care n-a mișcat un deget în a conspira în favoarea-mi ( da, știu că e à la Coehlo, dar pe bune, chiar nu intenționez să fac colecție de pietre).

Ne-am întâlnit la următorul film la care aveam biletele cumpărate în față la Cinema Victoria. Era logic, nu? Bine măcar că nu am făcut prinsoare pe altceva, ci doar pe o comnicare altfel, că ce știu eu, dacă m-aș fi gândit la alte chestii mai cu greautate cum aș fi digerat rezultatul?! L-am întrebat unde fusese în acest răstimp. Mă căutase, bineînțeles. Unde? Păi fusese la Casa TIFF, la librării (el mai bifase una), în drum către Cinema Florin Piersic dăduse un ochi și în Bistro Viena, apoi la Victoria și la Vărzărie (ce-i drept, el nu mâncase acolo, ci la Marty, unde se întâlnise cu niște prieteni). Comunicare perfectă în contratimp absolut!

Și anul acesta TIFF-ul a fost minunat, dar am un singur regret, o fotografie nerealizată. Eram în fața Cinematografului Victoria imediat după Still Life, când la scurt timp după sesiunea de întrebări și răspunsuri, Uberto Pasolini a ieșit singur, părând așa de natural integrat și acceptat deopotrivă de atmosfera TIFF, cu converșii lui roșii, pantalonii si geaca bej și pălăria portocalie. S-a oprit pentru câteva secunde în fața noastră și ne-a salutat ducându-și mâna la pălărie și înclinăndu-și puțin capul. După care a plecat tot singur, negrăbinu-se, către stația de taxiuri de vizavi de Teatrul Național.

Aveam camera foto la noi. Dar era în rucsac și până ne-am tot codit dacă să o scoatem sau nu, dacă un comportament de fani ahtiați deveniți nu mai devreme decât de două ore, nu ar fi fost împotriva principiilor noastre, Pasolini s-a pierdut în mulțime și în orașul despre care mai înainte spusese că îi este pe suflet.

Fără niciun dar, cu tot cu regretul fotografiei nerealizate, a timpului neîndestulător pentru noi și a celorlalte super filme nevizionate și anul acesta TIFF-ul a fost minunat.

The post Jurnal de TIFF 2014 appeared first on Bookaholic.

Vă invit la una dintre cele mai interesante călătorii bookaholice din ultima vreme – una prin bibliotecile lumii. Doar că mai întâi aș vrea să spun două vorbe despre cei care au făcut-o posibilă. Doi băieți din SUA, pasionați de călătorie, inedit și de tot felul de frumuseți obscure, s-au gândit să își unească forțele și să pună bazele unui proiect care avea să devină în 2009 site-ul Atlas Obscura.

Joshua Foer și Dylan Thuras sunt numele lor. Pe Joshua Foer poate îl cunoșteți deja, el fiind autorul cărții Moonwalking with Einstein, bestseller internațional, care a fost tradus în limba română sub titlul Memoria inteligentă. Arta și știința de a-ți aminti totul – editura Litera, 2013.

Iată ce spun cei doi despre Atlas obscura:

In an age where everything seems to have been explored and there is nothing new to be found, we celebrate a different way of looking at the world. If you’re searching for miniature cities, glass flowers, books bound in human skin, gigantic flaming holes in the ground, bone churches, balancing pagodas, or homes built entirely out of paper, the Atlas Obscura is where you’ll find them.

Și în ce cred:

There is something new under the sun, every day, all over the world.

Around the corner is something that will surprise the hell out of you.

Atlas Obscura is for people who still believe in discovery.

Cu o echipă de 12 persoane, cu un site simplu, structurat în doar 3 secțiuni, places, articles și events, Atlas obscura se pare că reușeste foarte bine ceea ce și-a propus, adică să fie un ghid către minunile și curiozitățiile lumii pentru cei care cred că cel mai mic muzeu din oraș e cel mai tare, cu atât mai mult cu cât se știe că e deschis doar marțea - cum declară cu umor Joshua.

Și acum călătoria promisă. Dylan este cel care a semnat articolul librophiliac love letter după un periplu în Praga unde a vizitat biblioteca Mânăstirii Strahov.

Copleșit de măreția locului, Dylan decide acolo, în cele două săli ale bibliotecii care îți taie răsuflarea, printre cele 18.000 de texte religioase și 42.000 de texte filosofice antice, că trebuie să încerce să pună laolată cele mai frumoase biblioteci din lume. A reușit să adune aproape o sută de fotografii pe care vă invită acum să le vedeți și pe bookaholic (asta dacă nu ați făcut-o deja pe atlasobsucra).

Mai multe informații despre demersul lui, sursele fotografiilor și multe alte trimiteri sau recomandări puteți afla accesându-i direct articolul pe site.

Enjoy!

1Strahov Theological Hall – Original Baroque Cabinet

2 Strahov Theological Hall; Statue of John the Evangelist Holding a Book

3 Strahov Philosophical Hall

4 Abbey Library St. Gallen, Switzerland

5 Angelica Library, Rome, Italy

6 Herzog August Library, Wolfenbüttel, Germany

7 Beatus Rhenanus Library, Basel, Switzerland

8 Bernadotte Library, Stockholm Sweden

9 Biblioteca Di Bella Arti, Milan, Italy

10 Biblioteca do Palacio e Convento de Mafra I, Lisbon Coast, Portugal

11 Biblioteca do Palàcio Nacional da Ajuda Lisboa III, Lisbon, Portugal

12 Biblioteca Geral University of Coimbra, Coimbra, Portugal

13 Biblioteca Palafoxiana, Puebla, Mexico

14 Bibliotecha de la Real Academia De La Lengua, Madrid, Spain

15 Bibliotheque Alencon, Normandy, France

16 Bibliothéque Nationale de France, Paris, France

17 Duke of Humphrey’s Library, Bodleian, Oxford University, England

18 Boston Copley Public Library, Boston, USA

19 Old British Reading Room, British Museum, London, England

20 Casanatense Library, Rome, Italy

21 Cathedral Library, Kalocsa, Hungary

22 Chetham’s Library, Manchester, UK

23 Dutch Royal Archives Library, Netherlands

24 El Escorial Library, San Lorenzo, Spain

25 Frederick Ferris Thompson Memorial Library, Vassar College, Poughkeepsie, New York, USA

26 George Peabody Library, Baltimore, Maryland, USA

27 Handelingenkamer Tweede Kamer Der Staten-Generaal Den Haag, the Hague, Netherlands

28 Hereford Cathedral Chained Library, Hereford, England

29 Herzogin Anna Amalia Bibliothek Weimar II, Germany

30 Joanina LIbrary University of Coimbra, Portugal

31 Kremsmuenster Abbey Library, Kremsmünster, Upper Austria

32 Biblioteca Castilla La Mancha, Spain

33 Library of Congress, Washington, DC, USA

34 Library of Parliament, Ottawa, Canada

35 Library of St. Walburga, Zutphen, Netherland (Preserved from the 16th century)

36 Library of the Benedictine Monastery of Admont, Austria

37 Library of the Prussian King Frederick the Second in Potsdam, Germany)

38 Melk Monastery Library, Melk, Austria

39 National Art Library, Victoria and Albert Museum, London, UK

40 North Reading Room, UC Berkeley, California, USA (Terrific reader suggestion)

41 New York Public Library, New York, USA

42 Plantin-Moretus, Antwerp, Belgium

43 Queen’s College Library Oxford

44 Real Gabinete Portugues De Leitura, Rio De Janeiro, Brazil (Possibly the most beautiful library of them all.)

45 Charles Rennie Mackintosh Library, Glasgow School of Art, Scotland

46 Riggs Library, Georgetown University, USA

47 Rijkmuseum Library, Amsterdam

48 Jay Walker Private Library

49 Riksdagen Library, Swedish Parliament Library, Stockholm, Sweden

50 Tsarskoe Library, Heritage Museum, St. Petersburg, Russia

51 St. Florian Monastery-Library, Austria

52 Sansovino Library, Rome, Italy

53 Sorbonne Library, Paris, France

54 State Library, Victoria, Australia

55 Stiftsbibliothek Klosterneuburg, Klosterneuburg, Austria

56 The New Library of the Royal College of Physicians of Edinburgh

57 Theology Room at St. Deiniol’s library, North Wales

58 Trinity College LIbrary, AKA, The Long Room, Dublin, Ireland

59 University-Library, Helsinki, Finland

60 Vatican Library, Vatican City, Rome

61 Austrian National Library, Vienna, Austria

62 Waldsassen Abbey Library, Bavaria, Germany

63 Wren Library, Trinity College, Cambridge, England

64 Yale, Beinecke Rare Book and Manuscript Library, New Haven, Connecticut, USA

65 Amelia S. Givin Library, Mount Holly Springs, PA

66 Bad Schussenried Bibliothekssaal, Baden-Württemberg, Germany

67 Bibliothèque Solvay, Brussels, Belgium

68 Boston Athenæum, Boston, MA, USA

69 Codrington Library, All Souls College, Oxford, England

70 Cornell Law School Library, Ithaca, NY, USA

71 Folger Shakespeare Library, Washington D.C., USA

72 George Vanderbilt’s Biltmore House Library, Asheville, N.C., USA

73 Harper Library, The University of Chicago, IL, USA

74 John Rylands Library, Manchester, England

75 Klementium Library, Prague, Czech Republic

76 Llyfrgell Genedlaethol Cymru, National Library of Wales, Aberystwyth, Wales

77 National Library of Ireland, Dublin, Ireland

78 Old Chicago Public Library (Current Cultural Center), Chicago, IL, USA

79 Pierpont Morgan Library, NY, NY, USA

80 Saxon State Library in Dresden, Germany (The reading room pictured is entirely underground, the ceiling being level with the grass.)

81 Sterling Memorial Library, Yale, New Haven, Connecticut, USA (The rest of Sterling Library is incredible, but I particularly enjoy that wonderful library specialty, the card catalog)

82 The Grolier Club Library, NY, NY, USA

83 Law Library, Iowa State Legislature, IA, USA

84 The St. Johnsbury Athenaeum, Northeast Vermont, USA

85 Thomas Crane Library, Quincy MA, USA

86 Thomas Fisher Rare Book Library, Toronto, Canada

87 University of Michigan (Old) Law Library, MI, USA

88 Widener Library, Harvard. Cambridge, MA, USA

89 University of Washington’s Suzzallo Library Graduate Reading Room

90 Salamanca University Library

91 Wiblingen Monestary Library, Ulm, Germany

Primul meu gând după ce mi-am revenit din visarea contemplativă a fost: da’ noi n-avem biblioteci frumoase în România? Nici măcar una, așa de reprezentare…?

Dylan nu a încercat nicio secundă să frizeze prin demersul lui exhaustivitatea. Cu siguranță mai sunt multe biblioteci frumoase în toată lumea, inclusiv în România, care ar merita să fie descoperite și admirate. Și cine știe, poate vreun bookaholic interesat de subiect va demara un astfel de proiect, adunând toate bibliotecile de la noi din țară care au o poveste de spus.

The post O călătorie prin bibliotecile lumii appeared first on Bookaholic.

Într-una din zilele săptămânii trecute am simțit o nevoie acută de a intra și a mă fâțâi o vreme într-o librărie. O carte mi-a atras atenția chiar de la început – Die Romantherapie (The Novel Cure : An A to Z of Literary Remedies – varianta originală în engleză, de Ella Berthoud & Susan Elderkin, Canogate Books, Edinburg, 2013). Am început să o răsfoiesc și m-a prins.

Mi-am amintit că în urmă cu câțiva ani dădusem pe site-ul The School of Life de o secțiune dedicată biblioterapiei. Încă îmi sunt proaspete în memorie recomandările de acolo. De exmplu celor cu inima frântă li se recomanda Evgheni Zamiatin cu Noi (cu accent pe povestea de dragoste dintre D503 și I-330) sau Sthendal cu Despre iubire. Pe cei cei aflați în șomaj i-ar fi putut ajuta citirea lui Moby Dick sau În căutarea timpului pierdut. Cine are nevoie de job când îl ai pe Proust? Tot aici îl găseai și pe Joyce cu Ulise sau (logic) pe Alain de Botton cu Cum poate Proust sa îți schimbe viața.

Deși șablonară, ideea era să încerci să valorifici cât de mult poți chiar și o astfel de perioadă mai puțin fericită pentru unii, fiindcă, în cele din urmă pe lângă jobul găsit, persoana respectivă ar fi rămas și cu satisfacția citirii a peste 3000 de pagini. Și mai erau și altele, pentru cei deprivați de somn sau pentru cei proaspăt pensionați. Tot pe SOL am dat de niște articole din Easy Leaving, o revistă de lifestyle din Marea Britanie, în rubrica Cultural Prozac, The Culture Prescriptions. În funcție de diferitele probleme de viață sau de starea de spirit pe care o aveau cititoarele care solicitau serviciile celor două autoare (Morgwen Rimel și Ella Berthoud) primeau recomandări despre ce cărți să citească, ce muzică să asculte, la ce filme să se uite, ce să viziteze și ce să încerce. Chiar nu îmi mai aduc aminte recomandările de lectură, știu doar că nimic nu îmi era cunoscut (cred că în mare parte erau cărți motivaționale), dar câteva din celelalte recomandări tot am reținut, cumva pentru că erau pe lungimea mea de undă: filme ca Me and you and evreyone we know, Synecdoche New York, Howl’s Moving Castle, Harold and Maud, recomandările de muzică te trimiteau la Sigur Ross, Bloom sau Grace Jones, iar printre experiențele haioase propuse era participarea la niște cine conversaționale organizate de SOL la unele dintre cele mai renumite restaurante din Londra unde te întâlneai cu alte pesoane și se făcea un fel de schimb de concepții de viață.

Nu am cumpărat cartea deoarece m-am gândit că ar fi mai potrivit, totuși, să o comand în engleză. Ajunsă acasă am început search-ul. Și cine credeți că promova The Novel Cure: An A to Z of Literary Remedies? The School of Life, normal. Autoarele sunt biblioterapeutele de la SOL.

Cu atâta informație la îndemână și cu trimitere din trimitere mă mir uneori cum reușesc să ajung în aceleași locuri. Oricum, cred că e sănătos să ai câteva repere-ghid când vrei să cauți ceva, altfel riști să o iei razna și în final să realizezi că n-ai spălat nici vasele, n-ai dus nici câinele la plimbare, ce să mai zic de gătit sau de cartea pe care voiai să o termini…?! N-ai făcut altceva decât să stai câteva ore bune pe net și mai că ești pe punctul de a te pricopsi și cu o depresie.

Vă recomand să accesați site-ul The Novel Cure. E super interesant. Iată scurta introducere a cărții:

Are you weary in Brain and Body? Do you desire a Positive Cure for your Pessimism? Do you require Bronte to re-boot your Broken Heart? Do you despair of your Nose? Can Fielding open your Flood Gates? Or Pynchon purge your Paranoia? May we administer Austen to curb your Arrogance? Hemingway for your Headache? An injection of du Maurier for your low Self-Esteem? Are you Shy, Single, Stressed or Sixty? Are your Vital Statistics in need of some Spark? May we massage you with Murakami? Ease your pain with Woolf or Wodehouse? Do you require the Very Book to lessen your Loneliness?

La secțiunea remedies veți găsi câteva fragmente. Afecțiunile cu recomandările de rigoare sunt prezentate în ordine alfabetică. Mai jos câteva exemple:

Apathy: The Postman Always Rings Twice James M Cain

Broke, being: The Great Gatsby F Scott Fitzgerald; Money Martin Amis;

Young Hearts Crying Richard Yates

Carelessness: The Little Prince Antoine de Saint -Exupéry

Death, fear of: White Noise Don DeLillo; One Hundred Years of Solitude Gabriel García Márquez

Insomnia: The House of Sleep Jonathan Coe; The Book of Disquiet Fernando Pessoa

Judgemental, being: The Reader Bernhard Schlink; Pobby and Dingan Ben Rice

Lovesickness: The Price of Salt Patricia Highsmith

Querulousness: Death and the Penguin Andrey Kurkov

Procrastination: The Remains of the Day Kazuo Ishiguro

Unemployment: The Wind-Up Bird Chronicle Haruki Murakami

Yearning, General: Silk Alessandro Baricco

Zestlessness: Ragtime El Doctoror

Dacă tot am încercat să vă stârnesc curiozitatea, mă gândesc că n-ar fi nepotrivit să vă fac puțin și în ciudă. De la prescripțiile culturale dintr-o revistă glossy sau de pe un site de educație alternativă se pare că nu a fost prea mare pasul până la un program guvernamental al cărui scop este însănătoșirea prin lecturi recomandate. Cu alte cuvinte, uneori, în loc de medicamente, în Marea Britanie se prescriu cărți (Reading Well Books on Prescription). Programul a intrat în vigoare din primăvara anului trecut. Un proiect de sănătate publică de o asemenea anvergură, dezvoltat de The Reading Agency în colaborare cu Society of Chief Librarians și susținut de niște parteneriate cu greutate precum Royal Colleges of General Practitioners, Nursing and Psychiatrists sau The Department of Health, pe mine, cel puțin, mă duce cu gândul la o societate bookaholică utopică.

Mai jos sunt câteva informații dintr-o broșură de prezentare (Books on Prescription)

Ok, am glumit cu făcutul în ciudă, mai degrabă aș vrea să vă pun pe gânduri, sperând că ideea acestui proiect să deveină sursă de inspirație și la noi.

Păi bine, bine ați putea spune, întâmplare, amintiri, recomandări, școli aternative, proiecte de sănătate, dar cu biblioterapia cum rămâne? Nu suntem lămuriți, în fond, care-i treaba cu ea.

Urmează. Avem un interviu nou-nouț cu un biblioterapeut. Așa că rămâneți prin preajmă!

The post Biblioterapia: cărți pe rețetă (I) appeared first on Bookaholic.

Vorbeam în prima parte a articolului despre cărți pe rețetă, despre recomandări și prescripții literare. Care ar fi diferența dintre ele? Mai jos veți găsi răspunsul la această întrebare precum și multe alte informații despre biblioterapie.

Cred că și voi apreciați uneori că suntem asaltați de mii de informații, că trebuie întruna să fim pe fază și să triem, să selectam, doar că uneori este atât de copleșitoare treaba asta încât a fost nevoie să ne vină în ajutor rețetele, instrucțiunile de lucru, recomandările. E mai simplu cu ele? Ca să fiu sinceră, pentru mine da. Dar uneori, cu tot acest ajutor, simt că nu mai am puterea să fac față ofertelor. Sunt atât de multe rețete care par a fi salutare, propuneri, liste, topuri încât sunt momente când am impresia că nu mai pot ține pasul, mă trezesc, practic, într-o inflație de modele și recomandări literare pe care habar n-am cum să o gestionez, respectiv corectez. Ei, și tocmai aici ne vine în ajutor biblioterapia, scopul final al acesteia fiind să putem alege noi singuri corect ce să citim, să fim proprii noștri biblioterapeuți, ne spune Cristina Drăgulin, psiholog clinician specialist și biblioterapeut (plus jurnalist și traducător).

Cristina este manager de proiect al site-ului de știri Psihologie.ro și al blogului de biblioterapie Stroke.ro.. Noi ne bucurăm că a avut bunăvoința să ne răspundă la câteva întrebări despre biblioterapie.

Povestindu-i cum am ajuns să scriu articolul plecând de la cartea celor două englezoaice, Cristina mi-a spus care este părerea ei despre carte (pe care, normal, o citise).

The Novel Cure : An A to Z of Literary Remedies nu e scrisă de psihologi, ci de absolvente de Literatură, care fac referiri la cărți de literatură care să te ajute să faci față anumitor probleme sau să găsești anumite răspunsuri la întrebări existențiale. E, practic, o selecție de recenzii grupate tematic. E ca și cum ai recomanda o pastilă cuiva pentru ulcer, însă habar n-ai că e o persoană sedentară, obeză și diabetică. Da, e posibil ca pastila să-i facă bine, dar nu știi dacă nu cumva celelalte probleme vor împiedica pastila să-și facă efectul sau dacă nu cumva, în aceste condiții, pastila îi poate face rău. Pentru a recomanda cu adevărat o carte, nu o poți face fără o anamneză a celui căruia îi faci recomandarea. Selecția lor de cărți e foarte interesantă și poate fi utilă, însă se limitează în a recomanda titlurile, fără să-i învețe pe cititori cum să găsească ei singuri ce au nevoie. Nu orice carte e potrivită pentru oricine. Trebuie să învățăm să găsim singuri ce ne este folositor.

Maria: Ce este de fapt bibiloterapia și de când datează ca ramură a psihoterapiei?

Cristina Drăgulin: Biblioterapia nu este o ramură a psihologiei, este un ansamblu de tehnici care implică folosirea lecturii și a scrisului pentru a trata anumite probleme de viață și/sau pentru a ajuta la tratarea anumitor tulburări psihice (găsiți detalii despre originile folosirii termenului aici și aici); Aceste tehnici pot fi folosite de medici, psihiatri, asistenți sociali, psihologi, terapeuți, pedagogi etc.

Astăzi, biblioterapia este un ansamblu de tehnici folosite în special de specialiștii în sănătate mintală, care presupun recomandarea anumitor lecturi (ficțiune, non-ficțiune, benzi desenate, articole, poezie etc.) și vizionarea unor materiale audiovizuale, redactarea de texte, desfășurarea unor activități artistice, în special legate de lectură și scris, în funcție de preferințele unei persoane.

M: Cât de eficientă este bibiloterapia și cum este apreciată de public (pacienți)?

C: Biblioterapia s-a dovedit a fi eficientă în probleme de viață (insomnie, divorț, probleme în relațiile copii-părinți, dezvoltarea abilităților de comunicare, depășirea dificultăților de învățare etc. și în anumite tulburări psihice precum anxietatea, depresia, atacuri de panică) și mai puțin eficientă în tulburări grave psihice cum sunt psihozele.

M: Care e situația actuală a biblioterapiei în lume vs. România?

C: Biblioterapia s-a dezvoltat mult în America și în Occident mai ales după ce au apărut studii în neuroștiințe care dovedesc eficiența lecturii și a scrisului ca metode adiacente în rezolvarea unor probleme de viață sau în tratarea anumitor tulburări psihice. Fiecare terapeut decide dacă și când poate folosi acest ansamblu de tehnici cu un pacient sau altul. Cred că la noi în țară e folosită prea puțin, de aceea am inițiat blogul - pentru a populariza biblioterapia atât în rândul terapeuților, cât și pentru publicul larg. Multe dintre tehnicile biblioterapiei pot fi folosite fără probleme de oricine pentru a-și atinge scopurile. Oamenii cumpără multe cărți pe care în cele din urmă nu le vor citi deloc sau le vor abandona după câteva pagini. De ce? Nu le sunt „potrivite”. O rochie o poți proba când o cumperi, știi dacă ți se potrivește, dacă te avantajează croiala ei. Însă o carte? Cum îți dai seama că îți place, că te poate ajuta sau că îți va servi la un anume scop? Ce tehnici să folosești pentru a o alege tocmai pe aceea de care ai cu adevărat nevoie? Unul dintre beneficiile biblioterapiei este că îți oferă acces la aceste tehnici. Specialiștii le cunosc și îți pot recomanda ei cărți, dar scopul final este să ajungi să alegi tu, să fii propriul biblioterapeut.

M: Care ar fi rolul biblioterapiei și avantajele lecturii din această perspectivă?

C: Lectura are o mulțime de beneficii – dezvoltarea limbajului și a imaginației, stimularea gândirii, cizelarea empatiei și a abilităților sociale, oferă experiențe emoționale și cognitive omplexe, susține procesul de învățare în diverse domenii de activitate etc. Numai că lectura este doar un instrument, ea trebuie să aibă un scop, altfel e ca și cum am pleca să navigăm pe mare fără destinație. Nu știi unde ajungi, nu știi dacă o să-ți placă unde ajungi, nu știi dacă ai resursele să ajungi undeva, nu știi dacă nu cumva aventura asta o să te bucure sau nu. C.S. Lewis spunea că după ce ai citit o carte trebuie să te simți bucuros să te întorci la realitate și întărit în a înfrunta provocările vieții. Altfel, lectura devine, cum spune Muriel Barbery, un televizor care ne arată tot ce ratăm și ne întoarcem fără energie și fără resurse interioare la problemele cotidiene. Evadarea în lumile imaginare trebuie să fie o călătorie care să dea minții și sufletului nostru aripi pentru a ne dezvolta armonios și pentru a fi fericiți în viața reală. Biblioterapia oferă tehnici pentru a atinge aceste țeluri.

M: Care e povestea blogului tău și dacă din feedback-urile primite, simți că lucrurile încep să se miște?

C: Blogul meu (stroke.ro) are o istorie scurtă, l-am inițiat în decembrie trecut, ca un cadou de ziua mea. Recomand de mult timp prietenilor și clienților cărți, mă ocup de o librărie online de psihologie de câțiva ani (psihoshop.ro) și sunt pasionată de psihologia culturii. Astfel, interesul pentru biblioterapie a venit natural și am decis să nu țin pentru mine ce descopăr. Până acum, au fost puține feedbackuri, dar au fost pozitive. În general, oamenii sunt curioși, dar reticenți. Ei cred că totul se rezumă la a le recomanda niște cărți și, gata, ei le vor citi și își vor rezolva vreo problemă. Însă, nu e chiar așa. Ca să le pot recomanda cărți, trebuie făcută o anamneză și o radiografie a personalității, a intereselor și problemelor lor. De-abia apoi îi pot sfătui să citească anumite cărți. Și, desigur, scopul este să învețe să aplice ei înșiși tehnicile biblioterapiei pentru a se autoajuta ori de câte ori au nevoie. Lucrurilea astea cer însă răbdare, timp și nițel efort.

M: Sunt convinsă că termenul de prescripție literară a fost folosit mai mult pentru impact mediatic, până la urmă biblioterapetul doar recomandă cărți, nu le prescrie efectiv. Dar dacă ar fi să comparăm prescripția cu recomandarea, unde crezi că ar fi diferența? Te întreb pentru că bookaholic asta face: recomandă carți, evenimente culturale și experiențe personale inspiratoare. Și cred, fără falsă modestie, că o face foarte fain . Mă gândesc că diferența e dată de scop și mijloc. Ce crezi?

C: Oricine, indiferent de vârstă, profesie etc., poate recomanda o carte. O poate face scriind despre ea sau doar vorbind despre ea prietenilor. O poate face în scop de reclamă sau doar din dorința de a împărtăși sentimente, trăiri, idei inspirate de respectiva carte citită. Indiferent de situație, face asta intuitiv și pentru publicul larg, nu doar pentru un individ anume. Practic împarte cu ceilalți propria experiență bookaholică.

Biblioterapeutul recomandă cărți unei anumite persoane, în funcție de particularitățile ei. El face o anamneză (personală, familială, socială, profesională), creionează trăsăturile de personalitate ale persoanei, descoperă interesele și abilitățile acesteia și identifică împreună cu ea problemele care o preocupă. De-abia apoi se pot face recomandări de lectură (sau nu!) și clientul e învățat să găsească singur, cu ajutorul unor tehnici, lecturile sau activitățile care să conducă la rezolvarea problemelor. Practic învață să-și folosească propriile resurse interioare ghidat de aceste tehnici. Biblioterapeutul se axează strict pe un individ, el poate sau nu să recomande cărți și, în funcție de problemele subiectului, îl ghidează în învățarea unor metode de a se autoajuta.

Iată un exemplu:

Tânără de 22 de ani, profesoară de matematică, pasionată de lectură și teatru, se îndrăgostește și este cerută în căsătorie. E măcinată de întrebarea: el este cel potrivit pentru ea? Îl cunoaște suficient pentru a face pasul de a se căsători cu el? Ea a citit până atunci multe cărți, multe dintre ele despre iubire, despre relații, despre familie. Nu e deci cazul să recomandăm citirea unor cărți. Știe deja că îl iubește și că au o relație frumoasă. Are totuși momente când se întreabă dacă se potrivesc, dacă nu cumva sunt prea diferiți, dacă nu cumva îl cunoaște totuși prea puțin. Trebuie să o ajutăm să-și folosească pasiunea pentru citit pentru a-și cunoaște mai bine partenerul (sau ca să se convingă că îl cunoaște). Iată, pe scurt, patru tehnici pe care le-ar putea folosi:

1. Să-l roage să-i recomande o carte pentru a o citi. Apoi, să discute cu el despre acea carte. Să-l întrebe de ce a ales tocmai acea carte, ce personaje i-au plăcut, cu care s-a identificat, ce personaje l-au intrigat, ce ar face el în anumite situații prezentate în carte, care ar fi versiunea lui pentru finalul cărții?

2. Să-l roage să-i povestească basmul lui preferat din copilărie. Să observe ce a reținut din poveste, ce personaje i-au rămas în minte mai clar, pe care le-a uitat sau le-a „transformat”, ce își aduce aminte din acțiune și cum simte că l-a influențat acel basm.

3. Să-i propună să meargă la o piesă de teatru despre familie. Să-l întrebe apoi ce personaj ar alege să fie în piesă (ar fi tatăl, amantul, copilul, prietenul de familie, bunicul etc.?) și de ce s-a simțit mai apropiat de acel personaj.

4. Să-i propună să citească amândoi o piesă de teatru despre un cuplu. Să învețe replicile dintr-o scenă și să le facă o surpriză prietenilor seara la o cină jucând acea scenă din piesa de teatru. Să observe ce discuții se iscă apoi între prieteni despre conversația cuplului din piesă și ce comentarii face el asupra personajului interpretat.

Toate acestea o pot ajuta pe tânără să descopere din perspective inedite personalitatea iubitului ei și să decidă dacă simte că el este cel potrivit pentru ea.

Trei puncte esențiale deci:

1. A recomanda cărți de citit unei persoane este doar una dintre metodele biblioterapiei și nu trebuie să confundăm biblioterapia doar cu această metodă.

2. A recomanda cărți fără a trece prin etapele de mai sus (anamneză, cunoașterea personalității, intereselor și abilităților, identificarea problemelor) nu este biblioterapie.

3. Biblioterapia nu are ca scop rezolvarea/tratarea unei probleme, ci oferirea de metode pentru ca individul să-și descopere resursele interioare de a defini o problemă și de a căuta soluții la ea. Biblioterapia nu oferă răspunsuri, ci oferă mijloace de a căuta răspunsuri. Nu citești o carte și, gata, ți s-a rezolvat problema. Deci, tehnicile biblioterapiei nu sunt medicamente care vindecă, ci îți oferă idei despre cum să-ți prepari singur medicamentul.

M: Acum că ai făcut această asociere cu medicamentele mi-a revenit în minte ideea de biblioterapie ca placebo sau panaceu. E cam trasă de păr?

C: E biblioterapia placebo? E ca și când i-aș spune unei persoane „citește cartea asta și problema ta se va rezolva” sau „cartea asta conține soluțiile problemei tale, aplică-le” (analog – „înghite pastila și te vei face bine”). M-ar crede cineva dacă eu însămi nu cred în afirmațiile astea? O carte nu îți rezolvă problemele, lectura în general nu-ți rezolvă problemele. Cărțile te pot motiva și te pot inspira să-ți găsești resursele să-ți rezolvi problemele. Există însă metode în biblioterapie ce utilizează fenomenul autosugestiei pentru a-l ajuta pe individ să găsească răspunsuri la unele întrebări sau să ia o decizie.

M: Cum vezi viitorul biblioterapiei?

C: În condițiile în care suntem bombardați cu mii de titluri și nu știm cum să facem alegerile corecte de lectură pentru noi înșine, cred că biblioterapia ne oferă metode-ghid în aceast ocean de posibile lecturi. În plus, biblioterapia ne ajută să facem pași importanți în cunoașterea de sine, să ne dezvoltăm abilitatea de a selecta lecturile și de a ne folosi de ele eficient pentru dezvoltarea personală. Deci, viitorul „sună bine”, zic eu.

Mulțumim Cristinei pentru lămuririle date și nu ezitați, dacă aveți nevoie de îndrumări, consiliere sau alte informații despre biblioterapie, să accesați site-ul http://stroke.ro/

În urma discuției cu Cristina Drăgulin am înțeles mai bine că deși suntem asaltați de mii de recomandări (literare, culturale), deși uneori ne sunt recomandate cărți din perspectiva biblioterapiei fără a exista tot ansamblul acesta de tehnici sau instrumente specifice și obligatoriu necesare, fără, hai să zicem, suportul științific, atât biblioterapia cât și alte surse de recomandare ar putea deveni inflaționiste doar dacă sunt folosite abuziv, necorespunzător sau în scopuri reprobabile. Până la urmă, noi înșine prin capacitatea noastră de selecție și de apreciere a ceea ce e potrivit pentru noi, suntem în măsură să ne ajutăm sau nu, fiind practic principalii responsabili de sănătatea noastră de bookaholici.

The post Biblioterapia(II): Interviu cu Cristina Drăgulin, biblioterapeut appeared first on Bookaholic.

- Unde ai fost?

- Nu prea departe, doar la o aruncătură de băț înapoi în timp, pe când aveam vreo nouă ani. Sorry de întârziere, dar chiar m-a prins jocul ăla de volei de pe plajă. Dacă i-ai cunoaște pe Matti, pe Julie și pe Inge ai înțelege că nu-i prea ușor să pleci de lângă ei…

Nu, nu e un citat, dar dacă i-am pune întrebarea asta lui Ruud, personajul principal al cărții Unde ai fost de K. Schippers, probabilitatea de a ne oferi răspunsul de mai sus e foarte mare.

O mașină a timpului? C’mon, cine mai scrie despre așa ceva? Ei bine, K. Schippers scrie despre asta. Și nu numai. Despre întoarcere în timp, despre fotografie, despre amintiri, despre dragoste. Pare simplu, dar nu e, pentru că scriitura e asemeni unui aluat de foietaj. Straturi peste straturi peste straturi. Le percepi ca atare, dar le guști ca întreg. Orice încercare de separare e de prisos. Se pare că versatilitatea atât de firească a autorului olandez de a trece de la un gen literar la altul, de la poezie la roman, de la nuvele la eseu, este aici confirmată la nivel micro de ușurința cu care trece de la un registru la altul al poveștii.

Și povestea în sine pare simplă. O dimineață obișnuită. Ruud vrea să îi facă o surpriză fostei sale prietene Slim, care încă doarme în patul lui, după un remix nocturn reușit. Intenția lui e să îi pregătească micul dejun, de fapt să îl cumpere gata pregătit de la băcănia din colț. Iese din casă cu acest gând și chiar în momentul în care ușa se închide realizează că și-a uitat cheile. Acesta este de fapt declicul romanului. Ușa apartamentului lui Ruud, cu Slim și cu cheile înăuntru, cu Ruud afară.

Ies pe stradă și trag ușa după mine. Și chiar înainte să se încuie îmi trece prin minte, ciudat că mai am timp pentru asta, că-ți dai seama cu adevărat de greșeală înainte să auzi cum se închide ușa, că ai chiar timp să realizezi că nu mai poți face nimic. pag. 6

Să nu vi-l imaginați vreun fatalist incurabil. Nici pe departe. Pleacă liniștit la băcănie după micul dejun, gândindu-se că o va trezi pe Slim sunând la ușă când se va întoarce. Adevărata problemă e că Slim nu îi va răspunde. Venise cu serviciul de câteva zile în oraș pentru un contract cu un muzician și Ruud știa că acea zi urma să fie foarte încărcată pentru ea. Poate că s-a trezit, nu l-a găsit în casă și pur și simplu a plecat fără să aibă nicio idee despre lipsa lui sau uitarea cheilor.

Așa începe oficial hoinăreala lui Ruud. Intervine Schippers care își ajută personajul principal punându-i o altă cheie în buzunarul jachetei. Era cheia de la apartamentul mamei lui. Și aventura începe.

Aflăm că au existat o mamă și un tată, amândoi înnebuniți după film și fotografie. Aflăm că există o soră mai mică, psihiatru, Truddy. Când Ruud intră în apartamentul mamei, parcă începe proiecția unor diapozitive. Unul dintre planurile cărții, unul dintre straturile aluatului de foietaj, este chiar această proiecție a detaliilor, combinație între fotografie și film. Atât de tare m-am prins în vizionare, încât la un moment dat aproape că nu mai conștientizam scriitura în sine. După vreo jumatate de carte am realizat că habar nu aveam cum scrie Schippers. Nu citeam, vizionam cartea.

Dar să revin la povestea lui Ruud, care încuiat pe dinafară își începe aventura în apartamentul mamei, unde regăsește toate obiectele acelea care păstrează nealterată legătura cu trecutul. Se oprește cu precădere la cele două aparate, un Kodak 620 și un Reflecta, și la multele fotografii pe care el și Trudy începuseră să le clasifice. Căuta ceva, dar încă nu i se arăta clar obiectul în sine. Părăsește apartamentul, trece pe la studioul foto care îi aparținea, unde angajata lui Lola își vede de treabă. Apoi, ajuns în fața cinemaului primește un bilet gratis de la o anume Celia. La sfârșitul filmului are impresia că o vede pe Slim, dar în muțimea de oameni nu reușește să ajunga la ea. În fapt Ruud este într-un strat, iar Slim în altul. Pe tot parcursul cărții se vor căuta fără să se găsească. Revenit în apartament, Ruud are prima experiență de reîntoarce în trecut cu ajutorul unei fotografii.

Fotografia cu tanti Gré și cu cei doi copii ai ei pe cărarea de nisip e chiar în fața mea. Are marginea zimțată. Acum nu mai vezi așa ceva pe nicăieri. Ating cu vârful degetului nisipul, aud sunetul valurilor lovind-se de țărm, fără puncte culminante, mângâi ușor aerul, atât de intens acolo, întind mâna prin spațiul dogoritor…pag.25

Și gata, Ruud e acum pe plajă cu ei. Trecem la alt strat de foietaj.

Ruud află de fapt care este scopul acestei călătorii. O broșă care aparținuse mamei lui și pe care aeasta o făcuse cadou lui Chris, bună prietenă de familie și prima lui dragoste: un papagal din pietre prețiosae albastre, cu un rubin roșu pe cap. Pentru a nu pierde legătura cu trecutul și cu amintirile, Ruud vrea broșa aceasta. Dar și el știe, ca toată lumea, că dacă reușești să ajungi în trecut, nu ai voie să modifici cu nimic cursul evenimentelor pentru a nu periclita prezentul. Așa că lui Ruud îi veni năstrușnica idee de a realiza o copie a broșei cu care să se întoarcă în trecut și să o pună în locul celei veritabile pe care urma să o ia cu el. Pendulările acestea ale lui Ruud în trecut și în prezent par atât de posibile și normale, încât caracterul fantastic al povestirii trece pe locul al doilea, primând povestea lui de dragoste și încercarea de substituire a obiectului simbol. Intervine iarăși Shippers în ajutorul lui Ruud cu câteva personaje rocambolești precum Claudio, Larette și Celia (da excat, acea Celia care în prezent îi oferise biletul la cinema și care, asemnea lui Paz, muzicianul cu care Slim semnase contractul, este un fel de mediator al celor două lumi paralele.

Mai departe nu vreau să vă stric surpriza dezvăluind-vă cum se termină povestea, dar redau câteva mostre pentru a vă convinge că merită citită.

La un moment dat Ruud își amintește de un îngrijitor de la cimitir care ducea florile aduse cu atât de bune intenții, dar devenite între timp gunoaie, la un tomberon din aluminiu. Chiar înainte să le arunce, le strângea în buchet, ca și cum florile de pe morminte ar trebui să arate bine când dispar în întuneric. Un asemenea moment nu se poate surprinde niciodată într-o fotografie, trebuie să fii acolo, acesta e neajunsul meseriei. pag.21

Fotografiile sunt o alinare, doar atât, impresia că s-a mai păstrat ceva din ceea ce nu rămâne nici un moment la fel, ceea ce e tot timpul pe punctul de a dispărea. Pentru asta vin oamenii în studio. pag.22

Totul devine atât de ușor, alunecă din ce în ce mai adânc spre ceea ce reții dintr-o întâmplare, de parcă n-ar mai fi nici o diferență între sunet și culoare și miros, tot așa cum într-o fotografie un perete și un nor par să fie făcute din același material. pag.167

Despre Fotografia din grădină:

Iau negativul cu grădina, pe care îl ascundeam de Trudy, și-l țin în lumină. Iată-mă cu părinții mei și cu tanti Gré. Dacă văd bine, mama poartă broșa. În cazul în care Claudio nu reușește, o să mă duc singur în căutarea broșei. De ce nu m-am gândit la asta înainte? (…) După primele probe stângace cu o stație de tramvai și cu un loc de joacă, trebuie să țintesc mai sus. Poate că doar o singură fotografie mă mai desparte de Julie, de Matti și Inge și de broșă. Și chiar de Chris. pag.77

De ce a ales Ruud tocmai această fotografie? N-a dat nici un fel de explicație și Lola n-a îndrăznit să întrebe. După rochii îți dai seama că fotografia e veche de zeci de ani. Un bărbat, un băiat și două femei, mănâncă ceva dintr-un pahar. Nu se vede ce. Poate înghețată, cu mâinile țin ceva strâns, ca și cum se prefac în glumă că mănâncă ceva. Nu se vede nici lingura băiatului. Se estompează, confundându-se cu tricoul lui alb. Abia acum, când fotografia e în format mare, își dă Lola seama de asta. Mai face un pas înapoi. Cât de țanțoș stă scaunul de grădină într-o parte a mesei, excepțional de clar. Lângă scaunul femeii îmbrăcate în rochia înflorată e o geantă închisă la culoare. Din ea iese un șal sau o mânecă. Oare ce altceva mai e înăuntru? (…) Lola se mai uită o dată în grădină. (…) Pentru o clipă pare să bată vântul printre frunze, atât de clară e imaginea. Nu se vede doar grădina, ci și eclerajul slab și balansul dintre umbră și lumină. Cu alte cuvinte, aici le-a fost restituită libertatea lucrurilor care nu-ți reușesc în nici o fotografie și altfel sunt imobilizate în alb-negru. pag.86-87

Romanul Unde ai fost, dincolo de ludic și fantastic, este o poveste despre imagini, despre fotografie. Mai exact despre dragostea pentru fotografie. În anul 2006 a câștigat premiul Libris, juriul numindu-l punctul culminant al operei atât de complexe a lui Schippers. Aici, pe pagina de facebook, veți găsi mai multe detalii despre carte și autor.

Fotografiile se mișcă în mâinile lui Ruud tocmai pentru că el are un fel special de a se raporta la ele. Fotografia din grădină, care este în fapt factorul declanșator al calătoriei finale a lui Ruud, mi-a amintit de o altă fotografie a unui alt cunoscut împătimit al acestei arte: Fotografia din seră a lui Roland Barthes. Am citit acum vreo trei ani Camera luminoasă și trebuie să recunosc că dincolo de demersul lui Barthes de a înțelege fotografia, de afla ce e aceasta în sine și de câțiva termeni precum noema sau punctumul fotografiei, mi-a rămas foarte clară în minte doar imaginea Fotografiei din seră, care o reprezintă pe mama autorului copilă fiind. Am reluat Camera luminoasă și voi încerca să revin cu câteva impresii despre aceasta, doar atât cât să vă trezească interesul de a o citi.

Unde ai fost, de K. Schippers, editura Univers, 2011. Cartea poate fi comandată de pe librăria online Cărturești, de aici.

The post Unde ai fost – un roman de K. Schippers despre amintiri și fotografie appeared first on Bookaholic.

Pentru că sunt în vogă zilele astea tot felul de liste sau topuri de cărți, m-am gândit să dau și eu drumul la o leapșă pe care o am în minte de ceva vreme.

Care sunt cărțile pe care ați vrea să le vedeți ecranizate sau de ce nu, pe care v-ați gândit chiar voi să le ecranizați, așa ipotetic vorbind? Și ca să rămânem în registrul posibilului, nu vom ține cont de exemple precedente care au confirmat regula că niciodată filmul nu va bate cartea. Nu generez nicio pledoarie pentru carte în detrimentul filmului sau invers.

Vreau doar să povestim relaxat despre acele cărți care ni s-au părut foarte cinematografice, pe care mai mult le-am vizionat decât le-am citit.

M-am hotărât să mă opresc tot la un numar de 10, e mai simplu așa, e rețetă încercată și nu mai trebuie nicio altă explicație.

Iată, așadar, lista mea:

Strigătul de Laurent Graff

Recunosc cu vinovăție că întotdeauna mi-au plăcut filmele despre viruși, boli ciudate care sunt pe punctul de a infesta toată omenirea. Ei bine, Strigătul face cumva parte din această categorie. Pe cât de scurtă e cartea, pe atât e de puternică vizual. E o apocalipsă modernistă cu autostrăzi părăsite, cu un zgomot-strigăt continuu, din cauza căruia oamenii mor pe capete pe unde apucă, cu un personaj principal imun la virus care pare ușor autist și care nu doar că se adaptează, dar se și potrivește perfect cu peisajul apocaliptic minimalist, cu VIP-uri pe care starea de necesitate i-a readus la statutul de oameni vulnerabili, cu jaful Strigătului lui Edvard Munch și găsirea acestuia de către personajul principal și cu un deznodământ deloc predictibil. E fain. Dacă aș fi regizor, m-aș arunca la această adaptare, mai ales că vine cu rețeta de succes a apocalipsei. Ar putea fi unul dintre acele filme bune cu încasări de blockbuster.

Mureai singur într-un colț, într-un intrând, la picioarele unui zid, în baie sub chiuvetă, cuibărit sub pat, ghemuit lângă scoarța unui copac, în mașină pe marginea drumului, chircit și schimonosit. Pag. 95

Strigătul, Laurent Graff, editura Humanitas 2007

Cumpără cartea de aici

Meteorii de Michel Tournier

Cu Meteorii cred că e puțin mai greu. Sunt multe personaje complexe, multe locații care uneori înseamnă chiar continente diferite. Mai sunt și probleme de etică profesională, cum ar fi de pildă tot episodul copilăriei gemenilor Jean-Paul de la Pietrele Sunătoare printre nevinovații, cum îi numea sora Beatrice pe copiii cu dizabilități de la orfelinatul Saint-Brigitte, care ar putea problematiza filmarea.

Meteorii e una dintre acele cărți-enciclopedie, foarte bine documentată, pe care o citești cu dicționarul lângă tine și care îți deschide noi zone de explorare, atât literare, cât și de viață, de trăire în sine.

Eu cred că ar merita efortul ecranizării cu prisosință. Sunt curioasă cum ar arăta scena deschiderii balului dat de către contesa Fabienne de Ribeauvillé, în care Alexandre Surin (unchiul gemenilor Jean-Paul) dă dovadă de maximă gentilețe, adunând de pe jos în farfuria luată la întâmplare din mâna unei dame tenia care tocmai căzuse la propriu din extravaganta Fabienne. După ce scapă de farfuria cu spaghetele vii, Alexandre o invită pe contesă la dans ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, toate astea sub privirile oripilate ale invitaților. Fain, nu?

Nu m-am putut abține și v-am redat mai jos episodul :

S-a auzit un zgomot plescăit și umed, ceva a alunecat pe escarpenii contesei și s-a lățit pe parchetul cerat. Părea la prima vedere un pachet de spaghete plate și alburii, dar vii, animate de o mișcare peristaltică. Recunosc imediat în acest scul de panglici inelate o taenia solium a gunoierilor. Boala aceea atribuită în cuvinte voalate Fabiennei nu era decât un inofensiv vierme solitar? Clipele care se scurg sunt de o densitate extraordinară. Toate bibilicile au ochii ațintiți asupra celor cinci-șase metri de curea cleioasă care se zbate cu încetinitorul, ca o caracatiță pe nisip. Vocația mea de culegator de gunoaie nu ma lasă mult timp în afara jocului. Vecina mea n-a observat nimic, continuă să-și mestece prăjiturelele. Îi smulg din mână farfuria și lingurița, fac doi pași înainte și îngenunchez la picioarele Fabiennei. Cu ajutorul linguriței adun tenia în farfurie, operație delicată căci bestia alunecă precum un mănunchi de anghile. Extraordinară senzație! Mă agit singur în mijlocul unei mulțimi de ceară. Mă ridic. Arunc o privire împrejur. Celadon, ca o lumânare topită, mă privește cu un aer aiurit. Îi pun farfuria și lingurița în mână. Jur că nu i-am spus “Mănâncă!”. Dar nu jur că nu am gândit-o. Gata! Să întoarcem pagina. Între noi doi, Fabienne! Mîinile noastre stângi se înnoadă. Brațul meu drept îi cuprinde talia. Întorc capul către orchestră. Muzică! Dunărea albastră ne poartă pe valurile ei legănătoare. Amazoana resturilor menajaere și dandy-ul gunoaielor, lăsându-și fiecare sexul la vestiar, conduc balul. Pag. 139-140

Meteorii, Michel Tournier, editura Univers 2004

Cumpără cartea de aici

À rebours de Joris-Karl Huysamans

Grea treabă și aici. À rebours ar trebui ecranizat combinând documentarul, filmul de observație, pe cel experimental și normal, clasicul artistic. Vă mai aduceți aminte de India Song al lui Marguerite Duras sau de Arca lui Sokurov sau de filmele lui Agnès Varda. Un asemnea melange aș vedea aici, poate și un pic de Malick sau Reygadas. O enciclopedie vizuală – asta ne-ar oferi o posibilă intruziune cinematografică în intimitatea lui des Esseintes, cu toate pasiunile, obsesiile și idiosincarsiile lui.

Orașele invizibile de Italo Calvino

Chiar nu există niciun artist grafic, ilustrator, desenator, arhitect, expert în grafica pe computer căruia să-i fi plăcut la nebunie Orașele invizibile încât să se simtă suficient provocat pentru a încerca să ni le dăruiască, nouă cititorilor-cinefili, și în formă vizuală, preferabil în format 3D? Mă îndoiesc. Așa că, hei, prietene artist, oriunde ai fi, te rugăm, grăbește-te cu proiectul acesta că nu mai avem răbdare! Și dacă-i de bine, îți mai dăm un proiect după. Ce zici de povestirile fantastice ale lui Țepeneag, alea din Frig?

Din păcate nu vă pot oferi o mostră de Calvino pentru că tocmai am realizat că nu am Orașele invizibile în biblioteca de aici. Printr-o regretabilă eroare logistică a rămas în biblioteca de acasă. Dar până remediez eu problema, dacă aveți cartea la îndemână, poate mă ajutați voi cu un scurt fragment care v-a suscitat maxim imaginația.

Cumpără cartea de aici

În clipa morții de Jim Crace

Ăsta ar fi un film care poate pica greu celor cu stomacul sensibil. Un cuplu de profesori universitari ajunși la vârsta a treia, îndrăznind un moment de nostalgie erotică, sunt țintele neajutorate ale unui trivial și gratuit act de jefuire, care degenerând, îi transformă pe cei doi în victimele unei crime abominabile la fel de gratuite. Dar acest omor este doar declicul romanului care urmărește povestea pe două planuri: unul prezent, în care este redată dezintegrarea treptată a trupurilor celor doi până ce vor fi găsiți și al doilea, cel din trecut, care vine cumva să justifice momentul de nostalgie care în cele din urmă le-a fost fatal. Mie mi s-ar părea foarte provocator demersul de a ecraniza această carte.

Mâna lui Joseph de pe piciorul lui Celice își slăbise strânsoarea de când el murise. Însă tot o mai atingea, pe pielea granulată ca o picătură în pastel, cu vârful unui deget printre firele blonzii de pe gleznă. Trupurile lor erau inerte, dar oricine își putea da seama – priviți-i numai – că Joseph și Celice erau devotați unul altuia. (…) Oricine i-ar fi văzut acolo, atât de cumplit desfigurați, ar fi fost silit să admită că ceva din dragostea lor supraviețuise morții celulelor. Trupurile lor fuseseră încredințate vremii și pământului, dar ei erau încă soț și soție, dormind în tihnă; carne peste carne; morți, dar încă nu dispăruți. Pag. 20

Un filigran uimitor de vinișoare cafenii ca pinii, care dădea pielii o tentă arborescentă. O grădină de bășici în floare, cu corole roșii, bombate, și ovare galbene, în nuanța trandafirilor de stâncă. Iar în cavernele mai calde, pulsând – sub coastă, sub piele, sub scalp – , nuanțele de albastru, roșu și verde țipător ale oaselor strivite, puhave. Erau prea putrezite trupurile și mult prea râncede ca să mai atragă vreun pescăruș sau vreun crab. Fuseseră cedate altor clase, încrengături sau specii, până ajunseseră la cei mai pârliți meseni, o adunătură stângace: larvele, țesătoarele și miriapozii, păduchii-nasture, viermii tubali și frecușii, gândacii de nectar sau bon viveur-ii, care fie aveau prea multe picioare, fie nici unul. Pag.109-110

Însă ploaia, vântul, stelele căzătoare, viermii și rușinea nu reușiseră încă să-i spulbere în cele patru vânturi sau să pună capăt acestor zile de grație. Tunetul încă nu glăsuise. Mâna lui o atingea în continuare. Carnea trage la carne. Cu vârful degetului pe spiralele tendonului ei, Joseph se ținea încă. Și o ținea și pe Celice, mai departe. Pag.111

Cumpără cartea de aici

Să fugi! de Jean-Philippe Toussaint

Ei bine pentru prima parte din Să fugi l-am păstrat pe Wong Kar Wai. Nu mă pot gândi la cineva care ar putea reda vizual mai bine ca el viața din Beijing sau Shanghai cu forfota aia inimaginabilă a mii de oameni, irealitatea amețitoare dată de culorile panourilor publicitare ale nopții, cu toate contrastele adunate acolo ca la expoziție, mic-mare, mult-puțin, colorat-gri, bogat-sărac, aparență-realitate.

A doua parte, cea din Sicilia, e dedicată mai mult microrealității. Detalii rupte din gesturi normale, senzația de calcinare dată de căldură și de albul pietros al peisajul urban, înghețata care se topește și se prelinge pe marginea cornetului, dând impresia că regizorul și cameramanul (sic!) au uitat camera pornită și au plecat să se răcorească puțin în apa mării. Atmosfera e încărcată de sentiment de pierdere, de abandon, dar și de dorință, de sexualitate. Doliu și erotism. Cei care ați citit-o știți despre ce vorbesc, ceilalți, citiți-o, și vă asigur că nu veți regreta. By the way, cine credeți că ar fi potrivit să regizeze această parte a doua?

Îmi dădusem întâlnire cu Li Qi în fața gării din Shanghai, ca și cum ai spune în China. Mii de oameni se îngrămădeau acolo pe esplanadă, o luau în direcția gurilor de metrou sau a autogării, intrau și ieșeau din structura de sticlă iluminată a gării, în timp ce, afară, sute de călători stăteau îngrămădiți pe jos, în penumbră, de-a lungul pereților transparenți, culcați și nefăcând nimic, având ceva mărginit și întunecat pe chip, țărani și muncitori sezonieri care abia sosiseră sau care așteptau un tren de noapte, cu o mulțime de valize și de saci la picioarele lor, uzate, neînchise bine, legate rău cu sfoară, cutii și cartoane întredeschise, saci de iută îndoiți, boccele, echipamente, uneori simple prelate cu colțurile neînnodate bine, din care ieșeau niște lămpi de gătit și niște cratițe. Pag. 30

Comandă cartea de aici

Destinația turistică de Rui Zink

E tot din rețeta succesului – cu un subiect interesant care ți se servește pe bucățele pentru a te menține permanent în priză, cu o locație exotică – (fostă) zonă oficială de război, cu multă ironie, care în film ar putea fi tradusă printr-o fină comedie, suficientă cât să edulcoreze puțin tragismul războiului, însă fără să cadă în derizoriu sau să se transforme în parodie. O ecranizare foarte posibilă și probabilă în viitorul apropiat.

Comandă cartea de aici

Îmblânzitorul apelor de A.R. Deleanu

Surprinzător, nu? O carte românească de debut! Recunosc că la prima lectură am fost plăcut surprinsă de varianta potopului lui A.R. Deleanu și de meritul acestuia de a fi reușit să redea vizual povestea, de a-i fi dat fantasticului și neverosimilului un caracter de întâmplare obișnuită. Personajele sunt stranii având ceva maladiv, chiar morbid în ele. Și tocmai aici e schepsisul că te prind. Începi să le urmărești prin casă, să le cauți, să stai în fața ușilor întrebându-te ce fac și dacă te plictisești cumva, e suficient să arunci o privire pe fereastră și să schimbi registrul imaginii de interior cu potopul neîmblânzit de afară. La a doua lectură (parțială, recunosc), atenția nemaifiindu-mi reținută de impactul vizual inițial, de stranietatea imaginilor, am început să găsesc mici hibe: personaje și scene care cred că mai puteau fi lucrate, care au fost cumva prea grăbite. Oricum, cartea ar merita din plin provocarea ecranizării și dacă s-ar întâmpla lucrul acesta, sper ca producătorul sau regizorul să fie atent în alegerea directorului de imagine. Pe mine imaginația m-a dus și mai departe de ideea filmului propriu-zis și m-am gândit că ar fi mișto și o adaptare-animație, în genul celor realizate de Tim Burton. Ce ziceți?

Comandă cartea de aici

Timpul îmbătrînește în pripă de Antonio Tabucchi

Tabucchi e unul dintre acei autori pe care îi citesc cu toate simțurile și de aceea e foarte greu de povestit. Timpul îmbătrînește în pripă e mai mult o stare, decât un volum de nouă povestiri. La o vreme după ce l-ai citit, începi să amesteci personajele, locațiile și detaliile acestora, dar starea rămâne aceeași. L-aș vedea ecranizat în genul filmelor colective ca Paris sau Chacun son cinéma. Patru, cinci, nouă regizori – patru, cinici, nouă viziuni diferite cu un singur numitor comun – starea, mereu aceeași. Iată doar titlurile povestirilor, viitoarele episoade – ca să vă provoc puțin imaginația: Cercul, Pic, poc, plici, Nori, Cu morții la masă, Între generali, Yo me enamoré del aire, Festival, Bucureștiul nu s-a schimbat deloc, Contratimp.

Comandă cartea de aici

Rayuela – Șotron de Julio Cortázar

Uneori îmi spun că exagerez cu felul în care mă raportez la Rayuela, că de fapt sunt multe alte cărți cel puțin la fel de speciale și că ar trebui să mai updatez din când în când statutul de the one. Dar când revin la ea, la orice pagină, mă lovește, la fel ca prima dată. Parcă aș fi trăit deopotrivă și viețile Magăi și a lui Horacio, și viața lui Cortázar. Nu pot și nici nu mă chinui să explic. Dar ceea ce aș vrea să-mi explice cineva e cum de nu s-a încercat până acum nicio ecranizare a acestui roman cult, cum de melange-ul exotic de literatură, muzică, dragoste, filosofie, Paris, sex, Buenos Aires, underground, intelectualism, decadență, politică, artă, nebunie, moarte, Pont des Arts, Mondrian, Klee…,opriți-mă vă rog! – nu a zgândărit orgoliul nicunui mare maestru regizor sau ambiția vreunui tânăr cineast la început de drum? Da, știu că sunt tot felul de filme experimentale de scurt metraj care au ca sursă de inspirație Rayuela. Aici, de exemplu puteți viziona unul dintre ele. Dar știți la ce mă refer! La o Rayuela – adaptare cinematografică the one.

Comandă cartea de aici

Asta a fost lista mea. Normal că au rămas multe cărți pe dinafară, dar tocmai asta-i chestia cu lepșele astea, că trebuie să selectezi rapid, chair dacă e greu și doare . În cazul în care sunt defazată și deja s-a ecranizat vreuna din cărțile de mai sus, dați-mi, vă rog, de veste. Până una alta, eu aștept cu interes și curiozitate listele voastre.

The post Zece cărți care ar merita ecranizate appeared first on Bookaholic.

Cât de importante sunt cuvintele pentru bookaholici? Răspuns simplu și previzibil: extrem de importante, pentru că, tot din registrul evidenței, cuvintele sunt produsele și ingredientele din care se face mai apoi hrana cea de toate zilele a bookaholicilor . De la persoană la persoană diferă doar proporțiile și rețetele. Nu intenționez să fac acum și aici o pledoarie pentru limba română, deși abuzarea ei din ultima vreme este atât de flagrantă și de tristă încât ar necesita reacții imediate din partea noastră. Ceea ce vă propun este o călătorie în spațiul cuvintelor. Călătoria este una de relaxare, itinerarul este subiectiv, iar obiectivele turistice sunt surse aleatorii de informație despre cuvinte.

Fiecare dintre noi ne raportăm altfel la cuvinte, dezvoltăm relații diverse cu ele, dar toți le recunoaștem importanța. Toată viața ne este determinată, într-un fel sau altul, de cuvinte. Ele ne ajută să creștem, să învățăm, să ne facem prieteni, să ne îndrăgostim, să iubim, într-un cuvânt, să trăim. Dar sunt și cuvinte care ne fac să rupem prietenii, să urâm, să suferim, să ne dezdrăgostim, iar unele ne pot fi fatale, aruncându-ne în hăul disperării sau chiar al morții.

Cu câteva zile în urmă, nepoțelul meu de șapte ani m-a provocat la un joc de fazan. Am ieșit destul de repede din joc, și asta nu din cauza indulgenței cu care s-ar putea presupune că mi-am tratat adversarul, ci pentru că am avut metode și scopuri diferite. El cum prindea ocazia, mă închidea cu un cuvânt standard (de exemplu restaurant sau argint), în timp ce eu îmi permiteam luxul să mai zăbovesc în căutarea unor cuvinte potrivite și nu atât de uzate. Jocul a fost frumos, dar se pare că eu nu am avut o prestație de lăudat, fie pentru că atunci când puteam închide cu un cuvânt standard nu o făceam, fie pentru că stăteam prea mult să mă gândesc. Drept urmare, mi-am încasat, mai în glumă, mai în serios, următorul reproș la finalul jocului din partea unui adult care ne urmărise: Se pare că nu te prea pricepi la cuvinte cu tot cititul tău…! E adevărat că citesc, nu foarte mult, nici măcar mult pentru că sunt leneșă, dar totuși citesc, și se pare că cititul acesta nu prea mi-a fost de real folos dacă nu m-am luptat cu dinții să câștig un joc de fazan în fața unui copil de șapte ani sau dacă nu reușesc în timp record să dezleg o revistă de integrame .

Așa am ajuns acasă gândindu-mă la cuvinte, la ceea ce înseamnă acestea pentru fiecare dintre noi și la relațiile pe care le dezvoltăm cu ele.

Relația mea cu cuvintele a fost de la început una absolut sinestezică și de adorație. Când eram mică mă jucam cu ele. Alegeam, de exemplu, unul pe care mai apoi îl întorceam pe toate părțile, îmi imaginam că îl pipăi, că îl miros, că îl gust, după care îi dădeam drumul în aer și mă zgâiam la el (ca Zgâicioasa lui Tim Burton). Cuvintele îmi plăceau la fel de mult ca bucățile de sticlă colorată prin care priveam soarele. Moar, dor, revent, dobitoc, sicofant, pancove, zădărnicie – iată câteva din jucăriile mele de care îmi amintesc. După ce am crescut am avut bucuria să descopăr multe alte persoane pe care cuvintele le fascinaseră. De la prieteni de anduranță sau de-o porție până la scriitorii mei preferați. Au existat diferite surse care mi-au adus bucuria informației: cărți, dicționare, proiecte, articole sau discuții amicale. Despre unele dintre ele, cele care mi-au venit imediat în minte, voi încerca acum să spun câteva cuvinte.

Fascinația cuvintelor de Omar Prego Gadea și Julio Cortázar este, de fapt, un interviu amplu, complex luat de către Gadea lui Cortázar, cred cel mai frumos pe care l-am citit până acum. Dincolo de cuvinte, de relația lui Cortázar cu acestea, dacă vă interesează dedesubturile operei, curiozități și contexte din viața privată care se regăsesc printre rânduri în multe din scrierile lui, dacă sunteți curioși care e părerea lui despre rolul literaturii și cine sau ce i-a influențat opera, atunci merită să citiţi această carte. Din păcate însă nu va fi uşor să o găsiți pe piață.

Curios primele mele amintiri sunt de diferențiere. Sau, mă rog, un fel de bănuială că dacă n-aș fi explorat realitatea sub aspectul limbajului, sub aspectul ei semantic, ea n-ar fi fost – pentru mine – completă, n-ar fi fost satisfăcătoare. Și chiar am intrat – asta ceva mai târziu, pe la opt sau nouă ani – într-o etapă care putea fi periculoasă, căci putea să sfârșească în nebunie: cuvintele începeau să valoreze cât obiectele în sine sau chiar mai mult. Pag. 35-36

(…) Fascinația pe care mi-o producea un cuvânt. Cuvintele care îmi plăceau, care nu-mi plăceau, cele care aveau o anumită formă, o anumită culoare. Într-una din amintirile mele din copilărie, pe când eram bolnav (…) mă văd scriind cuvinte cu degetul, în fața unui perete. Îmi întindeam degetul și scriam cuvinte, le vedeam înfiripându-se în aer. Cuvinte care – multe din ele – erau deja cuvinte fetiș, cuvinte magice. Ceva m-a urmărit apoi de-a lungul vieții. Existau câteva nume proprii care, nu știu de ce, aveau pentru mine o încărcătură magică. (exemplu Lola Membrives)

(…) Chiar acesta este momentul când am început să mă joc cu cuvintele, să le separ de fiecare dată tot mai mult de utilitatea lor pragmatică și să încep să descopăr palindroamele, remarcate mai târziu în cărțile mele. Pag. 36

Mai departe Cortázar vorbește despre intuțiile semantice, despre acel copil nemulțumit de lumea aparentă din jurul său, care bănuiește că există o altă realitate care îl tentează irezistibil, dar care îi și atrage singurătatea, deoarece – camarazii mei – când, uneori, însuflețit le transmiteam vreuna din aceste intuiții – , mă priveau uimiți sau mă luau peste picior, obligându-mă să mă închid în mine însumi și să păstrez toate astea ca pe un secret foarte personal. (…) Nu mă urmau, ba chiar respingeau toate acestea ca pe o dovadă de prostie, sau de efeminare, de poponărie. În loc să joc fotbal eu îmi pierdeam timpul cu învârtitul cuvintelor și cu „chestii de fetiță”. Pag. 39

Închei Fascinația cuvintelor exact cu începutul ei. Aflăm de la Omar Prego că într-un alt inteviu Cortázar ar fi spus că dacă nu ar fi scris Rayuela s-ar fi aruncat în Sena. Mă bucur teribil că a scris-o și că, noi cititorii, nu am fost privați de două comori literare și umane care sunt această carte și autorul ei.

Fascinația cuvintelor de Omar Prego Gadea și Julio Cortázar, editura Fabulator 2007.

Următoarea oprire: Fragmente dintr-un discurs de îndrăgostit de Roland Barthes. Da, ar fi fost cam greu să lipsească Barthes în acest fugar periplu de amintiri legate de cuvinte. Încep cu textul de pe coperta a patra care continuă ideea legăturii sinestezice a scriitorului cu cuvintele pe care am întâlnit-o și la Cortázar și faptul că acestea (cuvintele) ne ajută să ne îndrăgostim, dar ne fac uneori și să ne dezdrăgostim.

Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. E ca şi cum aș avea cuvinte în loc de degete sau degete la vârful cuvintelor. Limbajul meu tremură de dorință. Fragmentul face parte din capitolul A menține în formă prin vorbă – Dedicație, pe care Barthes îl încheie cu următoarea concluzie: Nimeni nu are dorința de a vorbi despre dragoste, dacă nu o face pentru cineva. (pag. 83)

Barthes construiește cartea asamblând bucăți de origine diversă. Pleacă în primă fază de la Suferințele tânărului Werther (pe care o numește lectură obișnuită) la care adaugă bucăți din alte lecturi, pe care le consideră insistente (Banchetul lui Platon, Zen, psihanaliza, anumiți mistici, Nietzsche, lied-uri germane). Asezonează apoi totul cu lecturi ocazionale, conversații amicale și experiențe de viață personale. Despre necesitatea cărții el spune: discursul de îndrăgostit este astăzi de-o singurătate cumplită. Este posibil ca mii de persoane să-l țină, fără însă să-l și susțină, este părăsit cu desăvârșire de către limbajele care-l înconjoară: sau ignorat, sau depreciat, de toate luat în derâdere, îndepărtat nu numai de puterea în sine, dar și rupt de mecanismele acesteia. Atunci când este antrenat de propria sa forță înspre deriva desuetudinii, atunci când este deportat de orice gregaritate, unui discurs nu-i mai rămâne decât să devină locul, oricât de strâmt, al uneii afirmări. Fără a mai lungi vorba, vom spune că această afirmare este însuși subiectul cărții care începe acum.

Ultima oprire Barthes este la capitolul Ne suntem Propriii demoni, unde în partea a treia ne învață cum să respingem un demon.

Demonii mai ales cei de limbaj (și ce altceva ar putea fi aceștia?), se bat între ei prin chiar intermediul limbajului. Aș putea atunci spera să exorcizez cuvântul demonic care-mi este șoptit (de mine însumi), înlocuindu-l (dacă am atâta talent lingvistic) cu un alt cuvânt, mai pașnic (mă gândesc la eufemisme). Astfel: când credeam și eu că am ieșit din criză, iată că – favorizată de o lungă călătorie cu mașina – o logoree mă apucă, care nu încetează să-mi tulbure mințile cu gândul, dorința, regretul, agresiunea pentru celălalt; adaug apoi la aceste răni descurajarea de a fi obligat să constat că mă îmbolnăvesc din nou; vocabularul francez este însă o adevărată farmacopee (otravă pe de o parte, remediu pe de alta): nu, nu recad, nu este decât o ultimă zvâcnire a demonului de mai înainte. Pag. 91

Fragmente dintr-un discurs de îndrăgostit de Roland Barthes, Editura Cartier, 2007

Normal că nu puteau lipsi de aici Cuvintele lui Sartre. Copilul Sartre a fost privilegiat. A avut parte, pe lângă dragostea familiei, și de confortul burghez și de o educație temeinică. El însuși recunoaște această dovadă de simpatie din partea destinului: Era Paradisul. În fiecare dimineață, mă trezeam uimit de bucurie, binecuvîntînd norocul care făcuse să mă nasc în familia cea mai unită, în țara cea mai frumoasă din lume. Nemulțumiții mă scoteau din sărite: ce motive aveau să se plângă? Pag. 54

Primele experiențe legate de cărți și de cuvintele din ele au fost pentru micul Jean-Paul deopotrivă frustrante și revelatoare. Descurajat de nereușita de a simți că posedă cărțile, după ce încercase să le miroasă, să le pipăie, să le facă să trosnească, după ce, tot fără succes, le tratase ca pe niște păpuși – bătându-le, sărutându-le, legănându-le, mama este cea care îl scoate din impas, făcând cartea să vorbească.

După o clipă am priceput: cartea vorbea. Ieșeau de acolo fraze care mă înspăimîntau: erau niște gîngănii, miriapozi adevărați mișunau de silabe și de litere, își înșirau diftongii, făceau să vibreze consoanele duble; cîntate nazale, întretăiate de pauze și suspine, bogate în cuvinte necunoscute, se desfătau singure cu meandrele lor, fără să se sinchisească de mine; cîteodată dispăreau înainte să apuc să le înțeleg, alteori înțelegeam dinainte, dar ele continuau să se rostogolească cu noblețe, îndreptându-se spre sfârșitul lor, fără să mă scutească nici măcar de o virgulă. (…) Cuvintele se răsfrîngeau asupra lucrurilor, transformau acțiunile în ritualuri și evenimentele în ceremonii. Pag. 63

Mai apoi a reușit să îmblâzească cuvintele, învățând să citească, reușită care i-a adus pe lângă inefabilele bucurii și noi temeri.

Îmi băgam în cap, prin ochi, cuvinte otrăvite, infinit mai bogate decât aș fi bănuit eu. Marea întrebare era: (…) n-o să mă infectez, n-o să mor otrăvit?

Și coșmarul continua:

Cînd se lăsa seara, rătăcit într-o junglă de cuvinte, tresărind la cel mai mic zgomot, credeam că trosniturile parchetului erau interjecții, mi se părea că descopăr limbajul în starea lui naturală, fără oameni. Cu ce ușurare lașă, cu ce dezamăgire regăseam banalitatea familială cînd intra mama și făcea lumină strigând: „Îți strici ochii, sărăcuțul de tine!” pag.70

Cuvintele, Greaţa de Jean-Paul Sartre, editura RAO 2005

Știu ce i-aș întreba pe Cortázar, pe Barthes și pe Sartre dacă, ipotetic vorbind, i-aș întâlni și aș avea privilegiul de a le adresa o întrebare: dacă obișnuiau să joace fazan sau să dezlege integrame și cât de buni erau la treaba asta.

Mi-au venit in minte apoi cuvintele nepotrivite ale Rodicăi Zafiu din Dilema Veche. De mai bine de doi ani în fiecare săptămână doamna Zafiu explică de ce sunt nepotrivite unele cuvinte sau ne arată că noi suntem cei care folosim nepotrivit cuvinte nevinovate. Pe site-ul România culturală veți găsi majoritatea articolelor doamnei Zafiu, atât pe cele din Dilema veche, cât și pe cele din România literară.

Tot gândul la cuvinte mi-a reactivat o amintire din școala generală, de prin clasa a șaptea. Eram la ziua unui coleg și nu știu cum și de către cine a fost dezavuat un secret care la vremea aceea și în contextul respectiv părea foarte rușinos și stigmatizant: sora colegului aniversat învăța pe de rost cuvintele din dicționar. S-a râs, s-a făcut mare tam-tam și s-a conchis că respectiva era și proastă și ciudată. În aceste circumstanțe mi-a fost teribil de greu să recunosc că și eu citeam dicționarele. Ok, nu îmi propusesem să învăț pe de rost cuvintele, dar îmi plăcea să le citesc și să descopăr lumea în paginile lor. Când îmi era prea greu să scot din bibliotecă Dicționarul Explicativ al Limbii Române, mă mulțumeam cu mai puțin voluminoasele dicționare de neologisme sau de cuvinte călătoare. Acesta din urmă era cel mai interesant și exotic. Știați de exemplu că damigeana înainte de a ajunge în limba română din italienescul damigiana, are rădăcini în persanul Damagān, care a fost numele unui oraș sau că banana se trage din limba soso din Guinea sau că dolarul are proveniență germană – de la Joachimstaler, adică gulden din Joachimstal (localitate), scurtat Taler, în formă dialectală Daler? Fiecare cuvânt mă transporta simultan în două dimensiuni diferite, una semantică, alta geografică.

Dicţionar de cuvinte călătoare, Al. Graur, editura Albatros 1978

Un proiect fain legat de cuvinte este Reîmprietenirea cu limba română. Este un proiect început de Ioana și Alexandra, cele care au făcut posibile poveştile din sertar, şi are ca scop popularizarea unor cuvinte frumoase din limba română, ce sunt fie mai necunoscute, fie uitate sau folosite destul de rar. A pornit din dorința de a împărtăși cu alte persoane, printr-un mod vizual, cuvintele românești care ne plac, ne spune Ioana. Aici găsiți toată discuția cu Ioana consemnată de către Eli.

Nu vreau să îl uit pe Nichita Stănescu cu a lui atomică fantezistă a cuvintelor. Pentru o readucere aminte puteți citi textul Despre cuvinte și limbaj aici. Și Simona Popescu în Exuvii are o legătură aparte cu cuvintele.

Dar pentru că deja m-am întins nepermis de mult, închei forajul de suprafață despre cuvinte cu câteva recomandări culese de pe site-ul brain pikings.

Un alfabet vizual de cuvinte neobișnuite. A visual alphabet- Dictionary of unusual words.

Acersecomic: a person whose hair has never been cut.

Biblioclasm: the practice of destroying, often ceremoniously, books or other written material and media.

În aceeași manieră explicativ-vizuală este realizată și cartea Ounce dice trice — scrisă de Alastair Reid și ilustrată de Ben Shahn.

Mesajul lui Reid din introducerea cărții atât pentru cititorii tineri în ani, cât și pentru cei tineri în spirit este:

And if you grow to love words for their own sake, you will begin to collect words yourself, and you will be grateful, as I am, to all the people who collect odd words and edit odd dictionaries, out of sheer astonishment and affection.

Și mă opresc la favorita mea Sparkle and Spin: A book About Words— o bijuterie ilustrată în 1957 de către faimosul designer Paul Rand și scrisă de către soția lui, Ann.

Ei, și acum la final cu atâtea cuvinte despre cuvinte în minte, haideți să ne relaxăm puțin cu un cântec despre cuvinte: Paroles paroles!

The post Despre cuvinte – de la Sartre la Dalida appeared first on Bookaholic.

Am început noul an citind una dintre cele mai copleșitoare cărți de care am avut parte în ultima vreme. Este vorba de Suntem deja uitarea ce vom fi a columbianului Héctor Abad Faciolince.

În prefața cărții, Mario Vargas Llosa spune că “este foarte greu să sintetizezi ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să-i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în același timp. A spune că este o sfâșietoare carte de memorii despre familia și tatăl autorului – care a fost asasinat de un ucigaș plătit – e adevărat, dar neinspirat și infim, pentru că această carte este în același timp o copleșitoare imersiune în infernul violenței politice columbiene, în viața și în sufletul orașului Medellín, în obiceiurile și aspectele mărunte ale vieții, în intimitatea și grandoarea unei familii, o mărturie delicată și subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficțiune, prin felul în care este scrisă și structurată, și una dintre cele mai elocvente pledoarii care s-au scris vreodată în timpurile noastre și în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.” (pag. 10)

Mi-am reprezentat grafic această carte în minte ca pe o hartă a relaționării cu toate implicațiile și consecințele aferente. Câteva cercuri concentrice, de la cel mai mic – casa părintească a autorului, la cel care reprezintă orașul Medellín, la cel al Columbiei, apoi al Americii Latine și, în final, al lumii întregi – sunt cadrul, iar zecile, chiar sutele de puncte, unele fixe, altele mobile, sunt protagoniștii cărții, povestea fiind de fapt legăturile dintre aceste puncte: legătura fiului cu tatăl, cu mama, cu cele cinci surori, cu bunicile, bunicii, unchii, mătușile, verii, verișoarele, vecinii, prietenii și dușmanii. Apoi legătura tatălui cu toți, a mamei, a surorilor și așa mai departe. Atât familia din partea mamei, cât și cea din partea tatălui sunt depozitarele unor valori și convingeri contradictorii care își vor pune amprenta asupra tânărului Héctor Abad. Sunt senzaționale tablourile de familie pe care le reușește Faciolince. Imaginea casei bunicii Victoria, cu capelă și oratoriu, care mirosea a tămâie și distila catolicism, amintirea ceremoniei rozariului sunt parcă desprinse din pânzele lui Rembrandt. Gravitatea este însă edulcorată de un umor, deși puțin morbid, de-a dreptul nebun al situațiilor, pentru că imaginile sunt redate prin ochii copilului. Bunicul din partea tatălui, don Antonio, născut tot într-o familie de conservatori, dar având un spirit liberal, încearcă să scape de convingerile familiei făcându-se mason. Apoi călătoria lui și mutarea într-o altă zonă a țării, impusă de realitatea politică, facerea, pierderea și refacerea averii – au în mare măsură caracteristici romanești.

Portretele surorilor, ale rudelor și apropiaților, ale servitoarelor sau altor alte persoane satelitare familiei scriitorului sunt complexe, în ciuda economiei de mijloace. Pe alocuri scrierea are caracter de reportaj datorită redării cu minuțiozitate a realităților din Columbia, măcinată de luptele politice dintre stat, gherile și carteluri, de violență, corupție și mari interese economice, toate acestea pe fondul unei sărăcii greu de imaginat și a unor condiții precare de viață a majorității populației .

Toate cadrele și toate relaționările sunt speciale. E fascinant cum dând peste un personaj îți spui că probabil e cel mai interesant și mai exotic, dar faci acest lucru, pentru că nu știi ce te așteaptă peste patru sau cinci pagini unde apar alte crochiuri sau alte tușe ale unor portrete deja cunoscute care le fac și mai interesante și mai exotice decât ai apreciat mai înainte.

Dincolo însă de realitatea politică și socială imediată, în primul rând am rezonat la iubirea din această carte, fiind una dintre cele mai frumoase cărți de dragoste pe care le-am citit. Tot felul de iubiri sunt relevate pagină cu pagină. Unele explicite, altele tacite, unele intuite, altele doar imaginate de cititor – toate aflându-se într-o mișcare de rotație în jurul celei mai mari iubiri, gratuite și pure: a copilului pentru tată și a tatălui pentru fiul său – acea iubire nemeritată care ne ajută, când avem norocul să o primim, să suportăm cele mai grele lucruri din viață, să suportăm viața însăși. (pag. 269)

Mi s-a părut un manual de parenting insolit, dar perfect. Știați de exemplu că a-ți răsfăța copiii este cel mai bun sistem de educație? Iată ce crede tatăl autorului: Dacă vrei ca fiul tău să fie bun, fă-l fericit, dacă vrei să fie mai bun, fă-l și mai fericit. Ne facem copiii fericiți ca să fie buni și pentru ca apoi bunătatea să le sporească fericirea. (pag.28)

Sau cât de importantă e puterea exemplului: (…) fără să-mi spună un singur cuvânt, fără să mă oblige să citesc sau să ascult muzica clasică, doar privindu-l, văzând la el efectele benefice ale muzicii și ale lecturii, am înțeles că în viață toți putem să ne bucurăm de un dar imens, nu foarte scump și mai mult sau mai puțin la îndemână: cărțile și discurile. (pag. 135)

Mi-am și imaginat un viitor în care părinții ar povesti între ei cu mândrie despre această reușită altfel a copiilor lor – nu despre ce au ajuns, câți bani câștigă sau care e statutul lor social, ci despre cât de împliniți și fericiți sunt. Mi-am adus din nou aminte de importanța celei de-a treia moșteniri lăsată de părinți copiilor, pe lângă cea genetică și cea pecuniară, cea spirituală, ideologică, umanistă. Într-o discuție cu o prietenă, aflându-mă încă sub efectele entuziasmului lecturii, îi spuneam cât de important mi se pare mie acest aspect al fericirii și cât de importantă pentru consolidarea personalității și găsirea drumului corect în viață este această moștenire spirituală pe care o primesc copiii de la părinți, iar ea m-a întrebat rezonând la entuziasmul meu, dar considerându-se, totuși, mai angrenată în realitate, dacă eu cred că această moștenire ar fi valabilă și pentru cei flămânzi, dacă cu burta goală te mai poți strădui să fii fericit. Da, știu că e deja un șablon clasic și că vor exista probabil și detractori care îl vor acuza pe Héctor Abad (și pe tată și pe fiu) de infatuarea și prețiozitatatea cu care cei bogați luptă pentru dreptate. Faciolince spulberă însă această presupusă ipocrizie recunoscând în mai multe rânduri că lupta umanistă pentru adevăr și dreptate dusă cu obstinență de tatăl lui – luptă care de altfel i-a și cauzat moartea în final – a fost înlesnită de situația financiară familială, care i-a permis să nu-și risipească energia prin găsirea modalităților de întreținere a familiei. La un moment dat Abad, copil fiind, își întreabă mama dacă ei sunt bogați și aceasta îi răspunde că nu sunt nici bogați, nici săraci, doar ceva mai înstăriți, iar altă dată spunea referindu-se la siguranța materială pe care o asigura mama lui familiei prin compania pe care o înființase și care îi permitea tatălui să fie consecvent în ideologia lui, că datorită exemplului lor surorile mele și cu mine știm astăzi că există un singur motiv pentru care să vrei să obții bani: ca să-ți poți păstra și apăra cu orice preț libertatea de a gândi, fără ca nimeni să te poată supune vreunui șantaj profesional care să te împiedice să fii ceea ce ești. (pag. 134)

Cartea este structurată în patruzeci și două de capitole, inegale ca lungime și tematică, abordate nu neapărat cronologic, dintre care doar treisprezece au efectiv rol de bornă prin titlu, oferindu-i cititorului o oarecare orientare în acest hățiș de informații atât de diferite, restul subordonându-se cumva primelor: 1. Un copil de mână cu tatăl său; 7. Un medic împotriva durerii și a fanatismului; 13. Războaiele religioase și antidotul iluminist; 20. Anii fericiți; 21. Moartea Martei; 30. Două înmormântări; 32. Anii de luptă; 33. Accidente de trafic; 35. Drept și uman; 37. Deschizând sertare; 38. Cum vine moartea; 40. Exilul prietenilor; 42. Uitarea.

Capitolul Moartea Martei este cel care împarte cartea în două, (…) Prezentul și trecutul familiei mele s-au despărțit atunci, odată cu moartea devastatoare a Martei, și viitorul nu avea să mai fie același pentru niciunul dintre noi. Mai bine zis, nu a mai fost posibil pentru nimeni să fie fericit pe deplin, nici măcar din când în când, pentru că în același moment în care ne regăseam într-o clipă de fericire, știam că lipsea cineva, că nu eram toți și deci nu aveam dreptul să ne bucurăm, pentru că nu mai putea exista plenitudine. (pag. 185) – și care face trecerea către cealaltă moarte, cea a tatălui.

Tatăl, Héctor Abad Gomez, medic igienist, profesor universitar și activist pentru drepturile omului, ucis în anul 1987, datorită orientării de stânga – este un melange exotic în care îi regăsim deopotrivă pe Don Quijote și pe Candide, pe răsfățat și pe victimă, pe încrezător și pe sceptic, pe tolerant și pe înverșunat, pe soț, pe amant, pe tată, pe prieten, dar cel mai mult pe luptătorul umanist – pe care îl puteai descoperi cu ușurință în tot ceea ce scria sau întreprindea: (…) lupta prin intermediul unei voci competente și convigătoare pentru a ameliora nedreptele condiții din țară. A făcut-o până în ultimele clipe de viață (pag. 232) – când (…) ajunsese să spună că ideologia lui era un hibrid: creștin ca religie, datorită chipului amabil al lui Iisus și evidentei sale înclinații pentru cei neajutorați; marxist în economie, pentru că detesta exploatarea economică și abuzurile infame ale capitaliștilor; și liberal în politică, pentru că nu suporta lipsa libertății și dictaturile, nici măcar dictatura proletariatului, căci săracii ajunși la putere, încetând să mai fie săraci, nu erau mai puțin despoți și inumani decât bogații ajunși la putere. (pag.55)

Asasinarea iminentă a tatălui lasă o rană de neșters pentru autor și familia acestuia, dar Héctor Abad Faciolince se simte mai dator să onoreze amintirea lui decât să o plângă. Există o continuitate a familiei care nu s-a rupt. Asasinii nu au putut – și nu vor putea – să ne distrugă, pentru că între noi există o relație de putere și de bucurie și de iubire pentru pământ și pentru viață pe care ei nu au putut să o învingă. (pag. 272)

De aceea poate și Llosa, tot în cuvântul înainte, spune că în ciuda prezenței devastatoare în paginile ei a suferinței, a nostalgiei și a morții, “Suntem deja uitarea ce vom fi” nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reușite, este o carte în care frumusețea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecțiilor, grația și finețea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă și de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îți ridică moralul, o dovadă că, fie și în cele mai infame și mai dure experiențe, sensibilitatea și imaginația unui scriitor generos și inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viața și a arăta că, în ciuda a toate, pe lângă durere și frustrare, există totuși în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandrețe, compasiune, fraternitate și hohote de râs. (pag. 11)

Nu cred că această pledoarie mai are nevoie de vreo adăugire ca să vă convingă să citiți cartea. Credeți-l pe cuvânt pe Llossa! – veți fi mai bogați și mai frumoși după ce veți citi Suntem deja uitarea ce vom fi.

Titlul cărții vine de la poemul lui Borges, Epitaf, pe care Faciolince l-a găsit copiat de mână pe o foaie în buzunarul tatălui sau în ziua în care acesta a fost ucis. Iată prima strofă:

Suntem deja uitarea ce vom fi.

Pulberea elementară care ne ignoră,

ce a fost un Adam viu și care acum este

toți oamenii pe care nu-i vom mai vedea.

Suntem deja uitarea ce vom fi, Héctor Abad Faciolince, editura Curtea Veche, 2014. Cumpără cartea de la Cărturești!

The post Suntem deja uitarea ce vom fi, de Héctor Abad Faciolince appeared first on Bookaholic.

După câteva zile de festin cu ouă roșii, drob și alte variațiuni cu carne de miel: ciorbă, friptură, tocăniță de spanac, după pasca și cozonacul stins cu vin și o panoplie de prăjituri demnă de o vitrină de cofetărie, cred că un ceai verde și o lectură despre mâncare ar fi potrivite tocmai pentru că în acest moment de sațietate putem aprecia la justa valoare rafinamentul literar al acestor texte, care altfel ar fi poate redus de sângele rău fie din cauza poftei, fie din cea a scârbei.

Sunt absolut convinsă că toți am dat la un moment dat peste fragmente din cărți care fie ne-au lăsat gura apă, fie ne-au întors stomacul pe dos. Vă prezint mai jos câteva din experiențele mele gastro-literare și aștept să veniți în completarea lor cu întâlnirile voastre culinare memorabile din literatură.

Am recitit de curând câteva din povestirile lui Jim Crace din Cămara diavolului. Sunt șaizeci si patru de povestiri, de fapt de concentrat de povestire, pentru că plecând de la pretextul mâncării, al apetitului, al poftelor, al ingredinentelor, Jim Crace nu face altceva decât să invite cititorul (sau să îl provoace) să transforme povestirea în roman. El ne dă plicul cu concetrat, iar noi facem supa. E extraordinar cum la recitire, mi-am adus aminte detaliile imaginate de mine și nescrise de Jim Crace în mai toate povestirile din carte. E una dintre cele mai reale invitații lansate de către un scriitor, cititorilor – de participare la construirea sau transformarea textului dincolo de forma lui inițială, ne invită să intrăm în partea noastră întunecoasă, partea înfometată care nu cunoaște margini. (povestirea 3, pag.13)

În periplu acesta sinestezic, dăm peste fragmente cuminți, cum ar fi cel despre Ana și pasiunea ei, plătită cu propria sănătate, pentru vinete: ,,Îi plăcea afinitatea vinetei cu uleiul de măsline și cu usturoiul, răspunsul ei generos la ciuperci sau roșii. Era o companie plăcută. Îi plăcea versatilitatea ei, la fel de mulțumită dacă era umplută sau prăjită, la fel de gustoasă într-o musaca sau într-o tocăniță, într-un sos sau servită cu ceapă, roșii și ulei de măsline” (povestirea 8, pag.25) sau putem, la fel de normal să ne întâlnim cu misterul și macabrul împreună cu cei cinci bărbați care înfruntă primejdiile unui drum inițiatic cu accente suprarealiste, pentru a ajunge la un restaurant exclusivist în care cea mai mare provocare pentru ei era să serveasca Curry nr.3. „ Nu se face să întrebăm ce carne va folosi (…). Trebuie să ne încercăm norocul. S-ar putea ca în oală să fie șopârlă sau vreo insectă necunoscută. Suntem pregătiți pentru maimuță, șobolan sau câine. Niște potroace ar fi o posibilitate, o parte rară, nemaiîncercată, vreun organ ezoteric, colorat în galben cu șofran. Rechin de copac, poate. Ouă de iguană. Carne de liliac. Placentă. Creier. Vom contempla, de asemeni, copilul care s-a rătacit la sfârșitul săptămânii, bâtrânul care a dispărut și căruia nu-i duce nimeni lipsa sau turista care nu s-a mai întors niciodată la hotel; sacrificații, copiii născuți morți și cadavrele, cei cărora li s-a pierdut urma. (povestirea 3, pag. 15)

Și urmează celelalte până la șaizeci și patru, unele la fel de macabre, altele cu iz de apocalipsă, dar mai toate asezonate cu speranța că umanul va triumfa. Povestirile, diferite ca structură și tonlitate, sunt legate între ele doar de subiectul pretext și de poezia scriiturii lui Crace. Și pentru că tocmai am avut parte din plin de ouă, iată povestirea 12:

„Ouă, slavă Domnului, sunt încă din belșug, deși nu-s ieftine. Le cumpărăm cu garanția, tipărită pe cutii, că:

Aceste ouă au fost produse de găini care sunt

Protejate de extremele de cald și frig;

Libere de foame și sete;

Libere să se întindă și să ciugulească pe pajiștea verde din zori până-n seară;

Libere de durere, de răni și de boală;

Libere de teamă și de suferință;

Libere de disconfort;

Libere să se exprime.

În aceste vremuri grele, în aceste luni încete între iarnă și ploaie, suntem nevoiți să împărțim ouă, o omletă de trei ouă pentru noi șase, ouă prăjite împărțite în două-trei sendvișuri, o masă de familie din orez cu brânză rasă și un singur ou de gust sau ouă moi, doi copii la o lingură. Am găsit felurite moduri de a ne descurca.

Seara stăm în jurul singurului ochi de gaze din bucătărie, având farfuriile bine curățate cu pâine, vorbind neîncetat despre vremurile bune care vor veni, despre cum nenorocirile noastre nu pot dura la infinit. Visăm la muncă, la bani gheață și la libertate de mișcare. Va veni o zi în care va fi soare în curte, când tuturor urmașilor noștri le va fi bine.

Stăm acasă și ne gândim la viața găinilor.” (pag. 38 -39)

În cămara diavolului, Jim Crace, editura Humanitas 2005

Stranietatea personajelor lui Crace mi-a readus în minte o altă extravaganță literară, cea a personajului lui Huysmans. Căutarea frenetică a lui des Esseintes de a se salva prin artă, cultură, estetism nu ratează aria gastronomiei. Dobândise o reputație de excentric pentru mesele funebre pe care le organiza:

„Mâncau în farfurii cu chenar negru supă de broască țestoasă, pâine de secară rusească, măsline murate din Turcia, caviar, icre de scoici, caltaboși afumați de Frankfurt, vânat în sos de culoarea sucului de ceară și de lemn dulce, fiertură de trufe, creme amărui de ciocolată, budinci, piersici, marmeladă de struguri, de mure și de cireșe negre; beau în pahare întunecate, vinuri de Limagne și de Roussilon, de Tenedos, de Val de Pefias și de Porto; savurau, după, cafea și lichior de nuci, cvas, porter și bere brună englezească.” (pag. 13 )

Înspre sfârșitul vieții des Esseintes, slăbit și bolnav, descoperă alte modalități de apreciere a mâncării: „Până la urmă se miră și fu mulțumit că nu se îndopase cu medicamente și fiole, și un palid surâs îi înflori pe buze când servitorul îi aduse un lichid hrănitor cu peptonă de injectat în anus și îi spuse că vor repeta procedura de trei ori în următoarele douzeci și patru de ore. (…) Înclinația lui spre artificial atinsese acum satisfacția supremă, fără măcar ca el să fi voit asta; hrana astfel absorbită era, în mod sigur, ultima perversiune la care s-ar fi gândit cineva.

Ar fi delicios, se gândea el, dacă aș putea după însănătoșire, să continuu acest regim simplu. Ce economie de timp, ce radicală descotorosire de aversiunea pe care le-o inspiră carnea oamenilor lipsiți de pofta de mâncare! Ce înlăturare definitivă a plictiselii care decurge din obligația de a alege felurile de mâncare, care nu sunt infinite! Ce protest energic împotriva păcatelor josnice ale lăcomiei! Și ce insultă decisivă aruncată în fața bătrânei naturi ale cărei pretenții monotone ar fi contrazise pentru totdeauna!” (pag. 150)

Des Esseints se gândea „că atunci când i-ar fi foame ar fi servit așezându-i-se magicul instrument pe fața de masă și apoi, în timpul cât s-ar spune o rugăciune de binecuvântare a hranei, ar scăpa de corvoada plictisitoare și vulgară a cinei.

(…) Apoi ceru, precum ceri un meniu la restaurant, rețeta medicului și citi:

Ulei de ficat de morun 20 grame

Supă de vită 200 grame

Vin de Burgndia 200 grame

Galbenuș de ou 1

Rămase visător. El care nu putuse, din pricina stomacului său șubred, să se intereseze serios de arta bucătăriei, se surprinse meditând asupra unor combinații de fals degustător de feluri rafinate. (…)” (pag.150)

În răspăr, Joris-Karl Huysmans, editura Univers, 2008

În final, pentru refacerea echilibrului și revenirea la realitate, îl aduc în farfurie pe Julian Barnes cu a lui pedanterie în bucătărie. Aici nu mai e vorba de niciun truc, de nicio exagerare sau de vreun estetism demonstrativ – doar Barnes care povestește, cu rafinată ironie pe alocuri, cum a ajuns un bucătar întârziat și de ce se consideră un pedant în bucătarie. Chiar și pentru cei mai puțin interesați în arta gătitului, cartea e savuroasă și oferă câteva informații cheie, dar nu neapărat la îndemână, pentru cei dornici de aventurat pe tărâmul gastronomiei.

De la Mrs. Beeton’s Book of Hosehold Management – biblia multor familii britanice din generația părinților și chiar a bunicilor lui Barnes, la rețetele lui Pomaine sau Elizabeth David, până la eșecurile și reușitele personale gastronomice sau la sfaturile utile și amuzante ale scriitorului – Pedant în bucătărie este o lectură de duminică revigorantă, ca un ceai de la ora 5.

„Nu cumpăra niciodată o carte datorită ilustrațiilor. Niciodată, dar nici măcar o dată, nu te uita la o fotografie dintr-o carte de bucate, spunând: <<Vreau să fac și eu asta>>. Nu vei putea! Am cunoscut un fotograf specializat în domeniul alimentar și, credeți-mă, munca de postproducție care a creat recent silueta filiformă a lui Kate Winslet nu e nimic în comparație cu nerușinarea practicată în gastronomie.” (pag. 42)

„Nu cumpăra niciodată o carte de făcut sucuri dacă nu ai și storcător.” (pag. 43)

Poate veți încerca, la recomandarea lui Barnes, Tomates à la Créme, după o rețetă de Pomaine. Eu am încercat-o și mi-a ieșit fantastic.

„Tai în două șase roșii, topești o bucățică de unt, pui roșiile în tigaie, cu partea tăiată în jos, înțepi partea rotunjită, le întorci (pentru a ieși sucul), le mai întorci o dată, adaugi 100 g de smântână grasă, amesteci, lași să dea un clocot și servești.” (pag. 58) A, nu uitați de sare și piper.

Pedant în bucătărie, Julian Barnes, editura Nemira, 2006

În timp ce degustați Tomates à la Créme, puteți arunca un ochi pe două topuri tot despre mâncarea din cărți: Fictional feasts: watering moments of literary gastronomy și 10 great meals in literature de unde de altfel provin și fotografiile de mai jos.

Poftă și lectură bună!

The post Ce-am mânca din cărți appeared first on Bookaholic.